libris.ro

Romancier, dramaturg și traducător din limba germană, Radu Ţuculescu, autor care se reinventează la fiecare titlu publicat, propune acum un roman alert, cu detectivi şi criminali. Femeia de marţipan a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia Fiction LTD.

Domnule Radu Ţuculescu, aveţi în cel mai recent roman al dumneavoastră un absolvent de liceu care vrea să se facă detectiv. Cum v-aţi decis ca personajul principal de aici să fie atât de tânăr? Eu, unul, cred că v-a ajutat vârsta lui ca să daţi drumul unui limbaj relaxat, jucăuş, care face textul uşor de parcurs…

Nu e prima oară cînd personajul principal dintr-un roman, în prima parte, este adolescent. Asta se întâmplă și în Mierla neagră, un roman dramatic, cu alte teme și conotații, dar în care apare și o crimă… Da, primul capitol din Femeia de marțipan e scrisă în allegro giocoso (asemănător cu cel al superbei cărțulii Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei semnată de Erasmus care-și face „apariția” încă din primele pagini), capitolul doi (după șapte ani!) se continuă în cantabile misterioso (o călătorie fantastică în timpul căreia se naște iubirea dintre protagoniști), pentru ca în capitolul trei să se schimbe brusc și tonalitatea, și ritmul, e un presto agitato cu care se intră în universul criminalilor, fiecare cu povestea și „nebunia” lui.  

Dacă am numărat corect, este cel de-al nouălea roman pe care îl publicaţi. „S-a scris” el altfel faţă de precedentele opt?

Eu am formație de muzician. La fel ca în muzică, tema este cea care dă forma. În cazul recentului roman, sunt trei teme importante (precum într-o simfonie, să zicem…): formarea tânărului detectiv și nașterea unei iubiri învăluite în aburi de mister alchimic, o călătorie miraculoasă, plină de aventuri prin importante orașe europene, în care se amestecă realitatea frustă cu una aproape magică și duritatea, mai mult ori mai puțin motivată, a unor criminali.

Sunteţi cunoscut pentru faptul că, la dumneavoastră, nicio carte nu seamănă cu precedenta. Eu, unul, v-am descoperit cu Povestirile mameibătrâne şi apoi v-am regăsit cu totul altul în Măcelăria Kennedy. Ce apare acum, odată cu Femeia de marţipan, chiar că pare rupt din alt context… Cum reuşiţi să schimbaţi registrul atât de mult de la un titlu la altul?

Nu eu schimb registrul ci… noile personaje și „întâmplările” lor îmi impun asta. Chiar și cele „secundare” își aduc aportul la schimbările de registru (de tonalități, de ritmuri, de contrapunct etc.). Ele sunt numeroase și diverse, cu psihologii ferm conturate din câteva trăsături.

Baselul este cel mai aproape de sufletul meu.

De data aceasta, vă plimbaţi cititorii prin mari oraşe europene: Viena, Praga, Amsterdam, Basel… Pică bine călătoria aceasta virtuală în vremurile pe care le trăim. Sunt locuri pe care le-aţi vizitat la rândul dumneavoastră, cred, atunci când timpurile erau mai propice plimbărilor. Care dintre aceste oraşe vă este cel mai aproape de suflet?

Toate cele enumerate mai sus! La Viena am fost de trei ori bursier, am umblat și eu pe urmele celor doi Strauss, ale lui Beethoven etc. La Praga am intrat, din 2008, în repertoriul permanent al teatrului Orfeus. Iubesc Praga. Și de câte ori ajung acolo, bântui prin localurile lui Bohumil (Hrabal) și ale lui Franz (Kafka), Hasek și alții… La Amsterdam am dat, pe vremuri, spectacole cu trupa mea de pantomimă. Locuiam aproape de… Cartierul Roșu. Beam în barul La Ciska, iar pe patroană, o negresă superbă, exact așa o chema. Harmen este unul din prenumele lui Rembrandt! Am hălăduit și pe urmele lui… Dar, ca să fiu sincer, Baselul – centrul mondial al alchimiștilor – este cel mai aproape de sufletul meu. Îi cunosc toate cotloanele, dar încă nu i-am descoperit toate misterele. Din 1995 merg acolo periodic… Am avut burse RadioTv și burse de creație, am tradus numeroși scriitori doar pentru că i-am cunoscut personal (sunt un traducător amator, de ocazie…), locuiesc în Basel, anual, câteva luni, numai anul acesta n-a fost să fie/pe motiv de pandemie… Un oraș multicultural (multiculturalitate care-mi amintește – paradoxal? – de Reghin, orașul copilăriei mele…). Baselul „mustește” de muzică, literatură, artă plastică, teatru… Se spune că este cel mai cultural oraș din Elveția. Am copilărit pe malul unui râu și-n apropierea unei păduri, iar la Basel am șansa să locuiesc pe malul Rinului și-n apropiere de-o pădure care se „revarsă” din Germania. Toate aceste orașe europene îi întâmpină pe eroii romanului (și pe cititori…) cu farmecul, cu tainele lor, dar și cu aromele meniurilor culinare specifice. De altfel, localul ca spațiu (microunivers…) apare – fie că-i birt de țară, crâșmă ori restaurant de lux – în toate romanele mele.

Caietele în care Radu Ţuculescu a scris Femeia de marțipan

Ştiu că scrieţi cu creionul pe partea dreaptă a caietului, iar pe stânga notaţi corecturile. Aţi păstrat metoda şi în cazul acestui roman? De câte caiete aveţi nevoie pentru o astfel de carte şi cât de multe corecturi sunteţi nevoit să faceţi?

Cu creionul am scris doar în școală. Acum am… evoluat! Scriu cu pixul. În caiete de două sute de pagini. Numărul caietelor este aleatoriu, în funcție de cât se „lungește” romanul. Apoi, pe laptop intervin modificări, adesea drastice. Corecturi fac numeroase, îi invidiez pe cei care pot scrie dintr-o suflare!

Când fac pauză de scris, recitesc din cărțile mele dragi.

Şi pentru că vă tot schimbaţi de la un titlu la altul, sunt foarte curios să aflu ce anume citiţi şi când anume citiţi între cărţile pe care le scrieţi (sau în timp ce le scrieţi). Unii scriitori citesc tematic, doar din aria despre care scriu, alţii nu mai citesc în timp ce lucrează la propria carte. Cum procedaţi dumneavoastră? Scrieţi dimineaţa şi citiţi seara (este o variantă)?

Când fac pauză de scris, recitesc din cărțile mele dragi. Niciodată una nouă care m-ar solicita prea tare, m-ar vlăgui… O mie și una de nopți, de exemplu, e un nesecat izvor de energie. Ce-mi cade-n mână din bibliotecă, unde păstrez doar cărțile favorite. E felul meu de-a mă impulsiona să continui cu scrisul. Am momente când devin sceptic, încep să mă îndoiesc de paginile mele și atunci… dau drumul la muzică mai tare (scriu întotdeauna pe blues, soul… jazz clasic ) și mă uit la rafturile bibliotecii unde, hopa, pe marginea lor răsar autorii îndrăgiți care-mi zâmbesc, bălăngănindu-și picioarele și-mi trag cu ochiul drept încurajare… În general, îmi place să scriu dimineața devreme, când încă zgomotele lumii sunt estompate, abia de se trezesc păsările și-ncep, timid, să ciripească.

Editura Polirom, anul publicării: 2020, colecţia: Fiction Ltd, nr. pagini: 216

Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here