elefant.ro

Am încercat, în această carte alcătuită din texte de proză scurtă, de sine stătătoare, să readuc la viață crâmpeie din copilărie.

Totodată am surprins și scene actuale din viața de zi cu zi, întâmplări cu personaje cât se poate de reale, care mie mi-au stârnit interesul și de aceea am ales să vi le împărtășesc.

Deși de sine stătătoare, povestirile au ca element comun timpul și trecerea lui ireversibilă. Dacă în copilărie el curge molcom, lăsându-ne să ne bucurăm în tihnă poate de cea mai frumoasă perioadă a vieții, pe măsură ce ne maturizăm acesta prinde un ritm frenetic, iar noi, se pare, va trebui să dăm dovadă de reale abilități pentru gestionarea lui, altfel riscând să pierdem esența și frumusețea vieții.

Nu mai caut succesul este o carte pentru toate vârstele, ce redă viziunea asupra vieții și a iubirii, în diversele ei forme, din perspectiva copilului, a adolescentului, dar și a omului matur.

Pe măsură ce vor parcurge povestirile, cititorii vor observa că nu citesc doar despre mine sau despre personajele pe care sper că le vor îndrăgi. Ci vor citi chiar despre ei înșiși.

Vor regăsi uneori trăiri diafane, alteori emoții puternice, pe care le-au experimentat de-a lungul timpului.

Fiecare povestire are, așadar, două nivele. Cititorii pot urmări firul natural al textului, povestea însăși,  dar și firul invizibil, ce îmbie la meditație.

Mai pot spune că am ales să scriu această carte într-un ritm alert, în pas cu timpurile noastre. Scurtele mele povestiri pot fi citite şi de cei care nu prea mai au mult timp pe care să-l dedice lecturii. Practic, o povestire poate fi citită şi între două staţii de metrou. Sau cu 5-10 minute înainte de culcare.

Până la urmă, nu doar copiii au nevoie de poveştile de seară. Iar dacă basmele lor îi poartă într-o lume fermecată, cu prinţese şi baghete magice, povestirile mele îi vor readuce pe cititori în lumea plină de farmec a copilăriei.

Copilăria din vremurile întunecate ale anilor optzeci e prezentată, totuși, în nuanțe vii: „Se zice și că vremurile acelea erau cam cenușii. Se poate. Dar lumea mea era, cu siguranță, o explozie de culoare și voie bună. Căci atunci când ești copil, nu prea îți pasă că trăiești în comunism. Și nici nu prea știi ce e acela un regim politic. Sau că ar putea să fie altfel. (…) Și, deși nu ieșisem niciodată din țară, nu mi se părea ceva imposibil, așa, ca părinților mei. Era ciudat ca ei să creadă asta, căci eu, dacă mergeam în port și priveam peste Dunăre, vedeam deja o altă țară…” („Dacă avem noroc, îl mai întâlnim, măcar din când în când…”)

Poate că, odată ajunși adulți și încărcați cu tot felul de poveri, ar trebui să învățăm de la copilul care am fost, să mai strigăm, câteodată: “Piua!”

„Ce regulă simplă și binefăcătoare, unanim acceptată, concepută de copii! Atunci, de ce, oare, odată ajunși adulți uităm s-o folosim?!” („Piua!”)

Poveștile copilăriei, ce păstrează încă ecoul glasului duios al bunicii, dar și poveștile de iubire, care nu seamănă niciodată una cu alta, se intercalează cu poveștile din viața de zi cu zi, viață care uneori ne surprinde și ne oferă lecții frumoase, chiar și în cele mai banale împrejurări.

Am ales să scriu despre întâmplări pe care le-am trăit și oameni obișnuiți, dar totodată fascinanți, pe care i-am cunoscut.

Pentru că, așa cum spunea și Mircea Eliade, „Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că a vorbit despre ei presa și opinia publică.”

Probabil cel mai interesant personaj, dar cu siguranță cel care pe mine m-a impresionat cel mai tare și care mi-a dat impulsul de a începe să scriu, de a-mi redescoperi o pasiune de mult uitată, undeva, în anii copilăriei, a fost bătrânul de aproape 100 de ani, întâlnit în tren, într-o zi toridă a lunii lui Cuptor. „Bătrânul din tren” a fost prima  povestire pe care am publicat-o pe internet, acolo unde, rând pe rând, mi-am publicat mai întâi prozele. Spre surprinderea mea, în numai o zi, textul a avut peste 10.000 de vizualizări și a strâns sute de aprecieri. Am primit apoi o mulțime de mesaje de la prieteni, care îmi mărturiseau că au fost impresionați de poveste și de modul în care am redat-o. Ei m-au îndemnat să continui să scriu.

Redau, în continuare un mic fragment din text:

„Trenul se oprește, iar el se îndepărtează încet, ajutându-se de baston, împreună cu noul lui prieten. Nu l-am întrebat cum îl cheamă. Nici ce meserie a avut în viață. Mi s-a părut că, oricum, nu contează. Avea acea aură a omului care impune respect, independent de funcții deținute sau de titluri. Era bunicul nostru, care nu mai murise în război, ci se întorsese să ne vorbească despre ororile lui. Și să ne impresioneze cu modestia sa de om simplu, cu vastele cunoștințe, nealterate de trecerea timpului. I-am făcut, totuși, o poză. Să mă conving, poate, că a fost aievea…” („Bătrânul din tren”)

Iar dacă în copilărie mi se părea că războaiele se petrecuseră tare demult, că doar de aceea învățam despre ele la istorie, pe măsură ce am crescut am conștientizat că acestea continuau încă să ne afecteze, uneori chiar în mod direct. Și m-am întristat să aflu că cel de-Al Doilea Război Mondial fusese cauza pentru care eu nu mi-am cunoscut niciodată bunicul patern.

„O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat, era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui… Asta dacă o poză poate fi considerată amintire.

I-ar fi plăcut ca în imaginea pe care și-o proiecta în minte, în fiecare seară, la culcare, când își spunea rugăciunea, tatăl lui să nu fi fost îmbrăcat în haine militare. Și totuși, doar așa și-l putea închipui… cu hainele acelea care-l conduseseră la pieire și pe care copilul nu le putea suferi. Căci așa socotea el, că hainele militare fuseseră de vină că tatăl nu i se mai întorsese vreodată…(…)

Ar fi plâns oare mai mult după el, dacă l-ar fi cunoscut? I-ar fi lipsit mai mult mângâierea lui? Cum era să-i zici cuiva „tată”? Erau întrebări la care nu găsea răspuns.“ ( „O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme”)

Am atins, fără a intra totuși prea mult în detalii, teme actuale cu care ne confruntăm ca indivizi sau în comunitate: anxietatea și lipsa de sens, atentatele teroriste care au dus la apariția unor „soldați ai mulțimilor”, ce încearcă să ne asigure securitatea și pe care îi întâlnim atunci când mergem în vacanțe peste hotare, emigrarea și dezrădăcinarea.

„Până la urmă, poate că limba maternă nu e limba țării în care te-ai născut și nici a mamei tale. Ci limba în care îți spui rugăciunile… Și atunci, nu pot decât să-i dau dreptate nepotului meu care, înainte să-și spună singur „Înger, îngerașul meu”, ceea ce însemna că se pregătește de culcare, mă roagă să-i citesc o poveste. „Pe care o vrei?” îl întreb. Iar el se îndreaptă, grav, înspre mica lui bibliotecă (în care cumnatul meu avusese grijă să îi adauge și multe cărți franțuzești) și încearcă să îmi explice, strângându-și mânuța în pumn și apoi desfăcând-o, de câteva ori, în semn că cere ceva: „Donne-moi l’oeuf, l’oeuf!” („Dă-mi oul, oul!” –fr).

Și atunci eu înțeleg și știu cum o să se bucure mama când o să-i spun că povestea lui preferată este „Punguța cu doi bani”… (fragment din „Micul român”)

„Țara noastră  nu a pierdut, din păcate, numai pe cei aproximativ patru milioane de români care se cheamă… moldoveni. Ci încă pe atâția! Răspândiți prin toate colțurile lumii, în căutarea unui trai mai bun.

A rămas în urma lor pământul. Dar și casele pustiite, bătrânii și, de multe ori, copiii. Au plecat departe, însă se pare că, spre deosebire de calul din povestea noastră, care și el pleca atunci când simțea foamea, ei nu-și vor mai găsi vreodată drumul înapoi… acasă.” (fragment din „A fost odată… în Moldova de peste Prut”)

Numele cărții l-am ales chiar la final. „Nu mai caut succesul” este ultima povestire pe care am scris-o. Și cum, pe revista online pe care mi-am publicat mai întâi textele, în mod paradoxal, povestea lui Radu s-a bucurat de cel mai mare succes, pot spune că titlul cărții l-au dat chiar cititorii.

Probabil vine o vreme în viața fiecăruia dintre noi, când simțim că nu mai vrem să demonstrăm nimic nimănui. Și înțelegem că succesul, acest ideal urmărit cu înfrigurare, mai ales în prima parte a vieții, vine însoțit de multe renunțări, epuizare, lipsa timpului petrecut cu cei dragi, privarea de micile plăceri ale vieții.

Uităm că scopul inițial al muncii era tocmai cumpărarea timpului liber. Iar în goana noastră după succes, uităm să fim fericiți.

„ – Am realizat acum vreo câțiva ani că, mai mult decât bani, îmi doresc timp. Timp pe care să-l petrec cu cei dragi. Sau, pur și simplu, timp doar pentru mine.(…)

– Ani de zile am muncit ca un nebun. Voiam să am mulți bani, case, mașini frumoase. Dar nu făceam decât să mă epuizez. Și nu mai reușeam să mă bucur de nimic. Nu mai aveam timp să citesc o carte, să mă plimb prin parc sau să merg la un spectacol de teatru.” (Nu mai caut succesul”)

Liniștea, împăcarea, căutarea propriei fericiri probabil că ar trebui să ne preocupe cel mai mult. Această căutare a fericirii, menționată în preambulul Declarației de independență a poporului american, dar pe care, iată, ar trebui să ne-o asumăm cu toții, indiferent de continentul pe care ne-a fost hărăzit să trăim. E datoria noastră individuală să pornim în căutarea ei, asemeni personajelor Vrăjitorului din Oz.

Și tot noi singuri trebuie să găsim formula care ni se potrivește cel mai bine. Pentru că, într-un târziu, atunci când timpul va fi iar îngăduitor cu noi, ca în copilărie, o să ne întrebăm, cu toții, asemenea lui Marin Sorescu: „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”.


Ramona Dogaru s-a născut în 24 mai 1980 la Drobeta- Turnu Severin. A absolvit Facultatea de Jurnalism- Limba și Literatură Engleză în cadrul Universității de Vest, Timișoara și Facultatea de Drept a Universității Nicolae Titulescu, București. A absolvit, de asemenea, Școala de Înalte Studii Europene din cadrul Universității de Vest, fiind bursieră Erasmus a Universității Roma Tre, Roma (Italia).

Ramona Dogaru, „Nu mai caut succesul”, Editura Libris Editorial, anul apariției: 2019, nr. pagini: 198

Cartea este disponibilă pe libris.ro şi pe carturesti.ro.


Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.

elefant.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here