Bologna: căderea nopții, iunie 1858. O bătaie răsună în ușa negustorului evreu Momolo Mortara. Doi ofițeri ai Inchiziției dau buzna înăuntru și îl iau pe fiul de șase ani al lui Mortara, Edgardo. În timp ce băiatul este smuls din brațele tatălui, mama acestuia se prăbușește. Motivul răpirii: fiul a fost botezat în secret de unul dintre servitorii familiei. Conform legii papale, copilul este, prin urmare, catolic, poate fi luat din mijlocul familiei sale și dus la o mănăstire specială, unde convertirea sa va fi finalizată.
Cu această scenă înfiorătoare, istoricul premiat David I. Kertzer începe povestea adevărată despre cum răpirea unui copil a devenit evenimentul declanșator al prăbușirii Vaticanului ca putere politică. Cartea evocă disperarea familiei modestului negustor, ritmurile vieții cotidiene în ghetoul evreiesc și analizează, prin intermediul campaniilor revoluționare ale lui Mazzini și Garibaldi și al unor personaje precum Napoleon al III-lea, apariția Italiei ca stat național, modern. Emoționantă și plină de informații, Răpirea lui Edgardo Mortara se poate citi și ca un thriller istoric și ca o analiză a modului în care o tragedie umană singulară poate schimba cursul istoriei.
„O poveste palpitantă… Erudiția absolută a lui Kertzer și talentul său fin de povestitor se combină pentru a ne prezenta o capodoperă dramatică.“ – Boston Globe
Fragment
Ciocănitul s‑a auzit la lăsarea întunericului. Era miercuri, 23 iunie 1858. Anna Facchini, o servitoare în vârstă de 23 de ani, a coborât scările, de la apartamentul familiei Mortara până jos, să deschidă ușa de la intrare a clădirii. În față, un ofițer de poliție în uniformă și un al doilea bărbat, de vârstă mijlocie, cu înfățișare războinică.
„Aici locuiește signor Momolo Mortara?“ a întrebat mareșalul Lucidi.
„Da“, a răspuns Anna, deși signor Mortara nu era acasă. Era plecat cu fiul său cel mare.
După plecarea bărbaților, Anna a închis ușa și s‑a întors în casă, unde i‑a povestit stăpânei sale, Marianna Mortara, despre vizita îngrijorătoare. Marianna stătea la masa din sufragerie, brodând de zor împreună cu fiicele sale gemene în vârstă de 11 ani, Ernesta și Erminia. Cei cinci copii ai săi, mai mici, Augusto, de 10 ani, Arnoldo, de 9 ani, Edgardo, de 6 ani, Ercole, de 4 ani, și Imelda, care se născuse cu doar șase luni înainte, dormeau deja. Marianna, care era destul de emotivă din fire, și‑ar fi dorit ca soțul ei să fi fost acasă.
După câteva minute, a auzit pași pe scările din spate, la care se putea ajunge din apartamentul vecinilor săi. Marianna s‑a oprit din brodat și a ascultat cu atenție. Ciocănitul din ușă i‑a întărit temerile. S‑a apropiat de ușă și, păstrând o oarecare distanță, a întrebat cine este.
„Poliția“, i‑a răspuns o voce. „Deschideți!“
Nădăjduind că polițiștii nimeriseră acolo din greșeală, dar fără să fie convinsă de acest lucru, Marianna le‑a spus ceea ce spera, în sinea sa, că ei nu știau: că se aflau la ușa din spate a aceluiași apartament unde se înfățișaseră cu doar câteva minute mai înainte.
„Nu contează, signora. Suntem de la poliție și vrem să intrăm. Nu vă temeți; nu vrem să vă facem rău.“
Marianna a deschis ușa, lăsându‑i pe cei doi bărbați să intre. Nu i‑a observat pe restul polițiștilor din detașamentul papal, dintre care unii rămăseseră pe scări, în timp ce alții erau în stradă.
Pietro Lucidi, șef al corpului de carabinieri papali și conducătorul detașamentului de poliție, a intrat urmat de brigadierul Giuseppe Agostini. Pe Marianna a îngrozit‑o vederea forțelor de poliție militară a Statelor Papale, care veniseră fără motiv, în toiul nopții, la ei acasă.
Deloc încântat de misiunea pe care o avea de îndeplinit și observând că femeia era deja îngrijorată, Lucidi a încercat s‑o liniștească. A scos din haină o bucățică de hârtie, i‑a spus că are nevoie de niște lămuriri cu privire la familia sa și a rugat‑o să‑i spună numele tuturor celor care locuiau în casă, începând cu soțul său și cu ea însăși și continuând, apoi, cu toți copiii, de la cel mai în vârstă și până la cel mai mic. Marianna a început să tremure din toate încheieturile.
În acea seară de iunie, întorcându‑se acasă pe sub faimoasele porticuri ale Bolognei, însoțit de Riccardo, fiul său în vârstă de 13 ani, Momolo a fost surprins să‑i vadă pe polițiști dând târcoale ușii de la intrarea în locuința sa. A urcat în grabă până la apartamentul său, unde i‑a găsit pe ofițerul de poliție și pe un alt necunoscut, stând de vorbă cu soția lui vizibil speriată.
Când Momolo a intrat în apartament, Marianna a exclamat:
„Auzi ce vor oamenii aceștia de la familia noastră!“
Șeful poliției, Lucidi, a înțeles atunci că aveau să i se adeverească cele mai rele temeri legate de misiunea aceea, dar a simțit o oarecare ușurare că acum avea de‑a face cu Momolo, care măcar era bărbat. A repetat că fusese însărcinat să stabilească cine locuia în casa familiei Mortara. Momolo, fără să înțeleagă rostul acelei investigații rău prevestitoare, a început să‑i spună, pe rând, numele său, al soției și al fiecăruia dintre cei opt copii ai lor.
Șeful poliției a marcat, pe rând, toate numele pe listuța sa. După ce i‑a consemnat pe toți cei zece membri ai familiei, a anunțat că vrea să‑i vadă, unul câte unul, pe toți copiii. Această cerere a transformat teama Mariannei în groază.
Momolo a arătat spre Riccardo, Ernesta și Erminia, care se strânseseră în jurul părinților lor, apoi a spus că restul copiilor dorm și că era mai bine să‑i lase în pace.
Înduioșat, poate, însă la fel de hotărât, șeful poliției a rămas pe poziții. În cele din urmă, soții Mortara i‑au condus pe polițiști în dormitor, urmați de cei trei copii mai mari și de servitoare. Acolo, pe o canapea, dormea Edgardo, băiețelul de 6 ani. Părinții nu știau că, pe lista pe care o avea la el șeful carabinierilor, numele lui Edgardo era subliniat.
Lucidi i‑a spus Annei să‑i scoată din cameră pe ceilalți copii. După plecarea acestora, Lucidi s‑a întors din nou către Momolo și i‑a spus: „Signor Mortara, cu regret vă anunț că sunteți victima unei trădări“.
„Ce trădare?“, a întrebat Marianna.
„Fiul dumneavoastră, Edgardo, a fost botezat“, a răspuns Lucidi, „iar eu am primit ordin să‑l iau.“
Țipetele Mariannei răsunară în toată clădirea, făcându‑i pe polițiști să dea năvală în dormitor. Copiii mai mari ai familiei Mortara, înspăimântați, se strecurară din nou în cameră. Plângând isteric, Marianna s‑a aruncat în patul lui Edgardo, strângându‑l la piept pe băiatul adormit.
„Dacă vreți să‑mi luați fiul, va trebui, mai întâi, să mă omorâți!“
„Trebuie să fie vorba de o greșeală“, a spus Momolo. „Fiul meu nu a fost niciodată botezat… Cine spune că Edgardo a fost botezat? Cine spune că trebuie să‑l luați?“
„Eu doar execut niște ordine“, a insistat șeful carabinierilor.
„Eu doar îndeplinesc ordinele inchizitorului.“
Lucidi era tot mai disperat, pe măsură ce situația părea să‑i scape de sub control. În raportul pe care avea să‑l întocmească ulterior, va scrie: „N‑am cuvinte să descriu ce efect a avut tragicul anunț. Vă asigur că aș fi preferat de o mie de ori să mă fi confruntat cu pericole mai grave în exercițiul funcțiunii, decât să asist la o asemenea scenă dureroasă.“
Marianna urla din patul lui Edgardo, Momolo repeta că este vorba de o greșeală cumplită, copiii plângeau, iar Lucidi nu mai știa ce să facă. Amândoi părinții căzură în genunchi în fața șefului carabinierilor, vizibil rușinat, implorându‑l să dea dovadă de omenie, să nu le ia copilul. Oarecum înduplecat (și gândindu‑se că aceasta era, cu siguranță, doar o greșeală a inchizitorului), Lucidi i‑a propus lui Momolo să‑și însoțească fiul până la inchizitor, aflat în apropiere, la Mănăstirea San Domenico.
Momolo a refuzat, de teamă să nu‑l lase pe Edgardo să ajungă pe mâna inchizitorului.
Lucidi avea să‑și amintească: „În timp ce așteptam ca mama disperată și tatăl să‑și stăpânească îngrozitoarea agonie, să‑și revină, ca să punem, inevitabil, capăt acelei povești, au început să sosească diverși inși, fie din proprie inițiativă, fie pentru că fuseseră chemați“.
De fapt, cu permisiunea lui Lucidi, Momolo îl trimisese pe Riccardo să‑i anunțe pe fratele și pe unchiul Mariannei și să‑l aducă pe bătrânul lor vecin evreu, Bonajuto Sanguinetti, care, prin situația materială și prin poziția sa în comunitate, spera să contribuie la prevenirea dezastrului.
Revenind în fugă la cafeneaua de unde plecaseră el și tatăl său, cu mai puțin de o oră în urmă, Riccardo îi găsi acolo pe cei doi unchi ai săi, Angelo Padovani, fratele mamei sale, și Angelo Moscato, soțul surorii mamei sale. Moscato avea să descrie, mai târziu, acel moment: „Cum stăteam eu și cumnatul meu la Caffe del Genio, de pe via Vetturini, nepotul meu, Riccardo Mortara, a intrat în fugă, plâns și speriat, și mi‑a spus că la el acasă veniseră carabinieri care voiau să‑l răpească pe fratele său, Edgardo“.
Cei doi bărbați s‑au înființat degrabă la apartamentul familiei Mortara: „Am găsit‑o pe mamă răvășită și într‑o stare deplorabilă, greu de descris. L‑am întrebat pe șeful polițiștilor ce se întâmplă, iar acesta mi‑a răspuns că primise ordin – deși nu mi l‑a arătat – de la inchizitor, părintele Pier Gaetano Feletti, să‑l ia pe Edgardo, pentru că fusese botezat.“
Marianna era „disperată, copleșită“, după spusele fratelui său, Angelo Padovani. „Stătea întinsă pe canapeaua pe care o foloseau și drept pat, canapeaua pe care dormea Edgardo, ținându‑l strâns la piept, ca să nu i‑l poată lua nimeni.“
Încercând să găsească o modalitate de a‑i împiedica pe polițiști să‑l ia pe Edgardo, Padovani și cumnatul său l‑au convins pe Lucidi să aștepte puțin, pentru ca ei să se poată sfătui cu unchiul lor care locuia în apropiere. Unchiul, fratele tatălui Mariannei, care se numea tot Angelo Padovani, era încă la serviciu, la o mică bancă pe care o conducea și care se afla în clădirea în care și locuia.
După ce nepoții i‑au povestit evenimentele dramatice care se petreceau în casa familiei Mortara, signor Padovani a hotărât că singura lor speranță era să se ducă la inchizitor. În vreme ce tânărul Padovani a dat fuga să‑l anunțe pe șeful poliției că mai aveau nevoie de timp, ceilalți doi bărbați s‑au îndreptat spre mănăstire.
La ora 11 seara, aceștia au ajuns în fața porții impunătoare a Mănăstirii San Domenico și au cerut să fie conduși la inchizitor. În ciuda orei târzii, au fost duși imediat în camera inchizitorului. L‑au implorat pe părintele Feletti să le spună de ce dăduse ordin poliției să‑l ia pe Edgardo. Pe un ton calm și cu speranța că avea să‑i liniștească, inchizitorul le‑a spus că Edgardo fusese botezat pe ascuns, dar a refuzat să dea detalii despre cine anume îl botezase pe copil sau cum aflase despre botez. Imediat ce auziseră despre botez, autoritățile dăduseră ordinul pe care îl executa acum: băiatul era catolic și nu putea fi crescut într‑o casă de evrei.
scrie un comentariu