Mărturisesc că am ezitat mult înainte de a mă apuca să citesc cartea Nataschei Kampusch, căci aflasem, din câteva fragmente, povestea care a determinat apariția cărții și mă temeam de ororile pe care le-aș fi putut descoperi.

Pot spune că temerea mea nu a fost lipsită de temei și totuși… odată învinsă reticența, am avut surpriza (și nu avea să fie ultima!) de a lua contact cu un stil sobru și deloc autocompătimitor cu care Natascha Kampusch își descrie martiriul: este răpită la 10 ani și întemnițată, practic îngropată de vie, timp de 8 ani și jumătate, până când are forța de a se autoelibera.

Simpla descriere a acestei întâmplări e de natură a le stârni multora fiori reci. Dincolo de a fi doar un dosar de acuzare a făptașului acestei grozăvii, cartea analizează, pe lângă aspectele evidente, și alte teme atingând, spre final, rațiuni care unora li s-ar putea părea de-a dreptul incomode…

O a doua surpriză majoră a constituit-o, pentru mine, gradul de detaliu al relatării circumstanțelor anterioare răpirii dar și ulterioare acesteia, având în vedere că cel care a suferit acest șoc era, la  momentul acela, doar un copil. Mi se pare absolut copleșitoare puterea cu care Natascha Kampusch își descrie atât viața „normală”, cât și ce i s-a întâmplat după: de la micile (sau, poate, „obișnuitele”) umilințe și abuzuri ale propriilor săi părinți, ei înșiși adulți problematici, până la interminabilele suferințe și  traume la care a fost supusă de răpitorul său, nimic nu a fost eludat din conștiința acestei tinere a cărei viață i-a fost răpită timp de 8 ani.

Natascha Kampusch are tăria de a ne spune cum era admonestată de mama ei pentru enurezisul provocat de drama despărțirii părinților săi, ori umilită public de educatoare din același motiv, tot astfel cum redă, din jurnalul detenției sale, diferitele tipuri de abuzuri la care a fost expusă: lovituri, înfometare, umilințe, deprivare senzorială, depersonalizare prin retragerea dreptului la propriul nume și la propriul trecut, și multe altele.

Forța psihică a Nataschei Kampusch este, însă, inimaginabilă: nu doar că documentează minuțios tot ce i s-a întâmplat, dar are puterea de a asimila oroarea analizând-o, încercând să descopere logica hazardului acestei răpiri și mecanismele psihologice din spatele acțiunilor răpitorului ei.

Aflăm, surprinzător, că tocmai faptul că răpirea s-a produs atunci când era încă un copil a ajutat-o să supraviețuiască, căci capacitatea de adaptare a unui psihic în formare este, grație plasticității sale, mai mare decât cea a unui psihic matur. Și mai aflăm că, dincolo de grotescul cu care ni l-am reprezenta, firesc, pe atacator, acesta era de fapt, din punct de vedere psihic, o natură slabă, debusolată și lipsită de consistență.

E un loc comun ideea că adevărata umanitate a fiecăruia dintre noi se relevă nu în situațiile convenționale, când funcționează „masca socială”, ci în situațiile de criză. Traumele cărora le-a supraviețuit Natascha nu doar că i-au lăsat neștirbită umanitatea, ci ea s-a revelat cu și mai multă forță: deși un copil, ea înțelege că agresorul ei este, în fond, doar un alienat, ceea ce o face să-i ierte abuzurile.

„Acest act de iertare mi-a dat puterea să trec peste ceea ce am trăit și mi-a dat posibilitatea să pot trăi mai departe cu asta.”

Într-un efort de analiză cu atât mai mare cu cât pătrunde mai adânc în tenebrele terorii, Natascha Kampusch devoalează inclusiv momentele cruciale ale relației sale cu atacatorul: acelea în care deși, practic, aflată la discreția acestuia, are puterea de a se opune, stabilind limite, refuzând să-și piardă pe de-a întregul sinele și demnitatea. Mi-a rămas în minte cerbicia cu care Natascha, o copilă, a refuzat să îngenuncheze fizic în fața răpitorului său, un adult de peste 35 de ani, în ciuda chinurilor la care a fost supusă.

Emblematică, însă, mi se pare scena în care, aflată în cea mai deplorabilă stare fizică și emoțională, după ani de captivitate și nicio speranță de a fi găsită, Natascha are puterea de a-și reprezenta astfel propriul viitor:

„Acum îmi imaginam o Natascha adultă, care mă ajuta. Întreaga mea viață se întindea înaintea mea ca o rază strălucitoare a timpului care mergea până departe în viitor. Eu stăteam în dreptul cifrei douăsprezece. Mult înaintea mea, însă, vedeam propriul meu eu de la 18 ani. Mare și puternică, încrezătoare și independentă ca femeile din romanul meu. Eul meu de doisprezece ani înainta încet în raza timpului, iar eul meu adult îmi venea în întâmpinare. La mijlocul drumului ne-am strâns mâinile. Atingerea era caldă și moale și, în același timp, am simțit cum puterea eului mai mare se revărsa asupra celui mai mic. Natascha cea mare o lua în brațe pe cea mică, căreia nici măcar numele nu-i mai rămăsese, și o mângâia:

Te voi scoate de aici, îţi promit. Acum nu poți fugi, ești încă mică. Dar la 18 ani îl voi învinge pe făptaș și te voi scoate din această temniță. Nu te voi lăsa singură. ”

Acesta este momentul-cheie al viitorului deznodământ: Natascha va găsi în chiar psihicul ei aliatul propriei eliberări, atât din închisoarea fizică, cât, mai ales, din cea mentală. La final, redată societății, tânăra fără tinerețe ajunge să constate, paradoxal și ironic, că traumele nu s-au încheiat: societatea e gata să o condamne din cauza sincerității cu care desființează judecățile de tip „alb-negru”, în care agresorii apar din neant și există doar în paginile ziarelor, când, aceștia sunt, de fapt, prezenți discret, nespectaculos, în multe familii, case, relații, fiind produsul unei societăți alienate.

Recomand această carte doar celor curajoși sau dispuși să iasă, fie și pentru puțin timp, din zona lor de confort. Căci lectura ei e ca un medicament: îți lasă un gust amar, dar te vindecă de iluzii…

Natascha Kampusch, „3096 de zile”, Editura Humanitas, anul publicării: 2020, nr. pagini: 304, traducere: Cristina Cioabă


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de Cherry Laithang pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here