Dacă-ți dorești să citești o carte „diabolic de bună” (Stephen King) care-ți stârnește senzații similare cu cele pe care le-ai încerca dacă ai bea, să zicem, „un cocktail Cosmopolitan cu câteva picături de arsenic” (USA Today), atunci unul dintre autorii de neratat este Liane Moriarty. Autoarea australiană a bestsellerurilor „Am uitat să fim fericiți” și „Secretul soțului”, „recidivează”, în cel mai meșteșugit fel cu putință, cu romanul „Marile minciuni nevinovate”.
Avându-i ca iluștri predecesori pe Agatha Christie și Stephen King, pentru a numi doar doi dintre monștrii sacri ai genului, nu se poate spune că Moriarty pășește pe un tărâm virgin, în care au rămas neexplorate încă multe posibilități de inovare stilistică sau compozițională. Și cu toate acestea, Moriarty reușește să brodeze narativ o poveste senzațională, deopotrivă „amuzantă și înfricoșătoare” (Stephen King), cu un suspans atât de bine dozat încât pare administrat de un alchimist.
Prefațat cu versurile unui cântecel pentru copii, la prima vedere vesel și inofensiv, se continuă cu elemente (aparent) disparate ce induc senzația de stranietate, dar și o inefabilă părere că ceva bizar se întâmplă…
„Fereastra ei stropită de ploaie era la nivelul ușilor de la intrarea în clădire și, deodată, oamenii începură să se reverse din ea. Luminile de securitate străluceau pe zona pavată din jurul intrării școlii, dându-i aerul unei scene pregătite pentru o piesă. Norii de ceață amplificau efectul.
Era o imagine stranie.”
Un concurs școlar de cultură generală pe tema „Audrey și Elvis”, găzduit de Școala publică Pirriwee, devine decorul unde „…un Elvis îl pocni pe un altul în falcă” iar „acesta se dădu înapoi clătinându-se, lovind o Audrey”. Scena pare aproape ilară, ca într-un film mut cu clasicii Stan și Bran, numai că „vaietul unei sirene în depărtare”, țipătul unei femei de pe balcon, precum și depozițiile unor martori ce vorbesc despre „o tragedie”, ne dau de știre că am pășit pe terenul dur al unei realități lipsite de amuzament.
Asaltat cu informații diverse și bulversat de ideea unui rău pe care încă nu îl poți numi, te regăsești, ca cititor, în ipostaza de a nu ști unde anume să plasezi în abia conturata schiță a poveștii cele câteva depoziții ale martorilor, cu care iei contact încă de la început și care par inoportun de grave în raport cu atmosfera liniștită a acestui orășel american. Aceasta, cu atât mai mult cu cât familiarizarea cu numeroasele personaje ale romanului este într-o fază incipientă. Acest adaos, aparent inutil, aparent creator de dezordine, este „sarea și piperul” ce stârnesc interesul și pofta de lectură a cititorilor.
Din multitudinea de personaje cu care Moriarty ne bombardează încă de la debutul romanului, încep să se desprindă trei figuri dominante ale unor femei ce par să nu împărtășească nimic, în afara faptului că sunt mamele unor copii de la Școala publică Pirriwee.
Madeleine, impulsivă și determinată, este energică și gata oricând de acțiune. Ea ține minte totul și nu iartă pe nimeni. Celeste, o frumusețe aproape ireală, cu o familie perfectă și un soț așișderea, este casnica decorativă, trăind din averea nerușinat de mare a unui soț bine plasat în ierarhia socială. Jane, o tânără mamă singură, nouă în oraș, anxioasă și retrasă, nu își dorește decât deplina integrare a copilului său în cadrul școlii.
Trei femei cu vieţi diferite, în care există bucurie dar și exact atâta tristețe câtă poate avea o viață autentică, dincolo de postările de pe rețelele sociale sau de aparițiile publice în curtea școlii. Aflăm că Madeleine trăiește anxietatea de a-și vedea fiica provenită din prima căsătorie renunțând la tutela mamei, în favoarea traiului boem din cea de-a doua familie a tatălui său. Și că Celeste pare să ascundă mereu ceva, ca o pată discretă a vieții sale perfecte sau ca un preț pentru aceasta. Iar Jane, cu veșnica gumă de mestecat în gură și cu un trecut despre care nu discută niciodată, își dorește să treacă aproape neobservată.
Acuzația de a fi agresat o fetiță din școală, adusă lui Ziggy, fiul lui Jane, va face din aceasta obiectul controversei și interesului lui Madeleine și Celeste, cât şi al celorlalți părinți. Iar de aici se derulează încet, dar implacabil, un noian de intrigi până la deznodământul despre care povesteau martorii – atât de aparent lipsit de sens! – la începutul romanului.
Ce ascunde Jane? Ce determină tristețea lui Celeste? Ce încearcă să afle Madeleine? Cum se poate transforma un banal incident școlar într-o tragedie? Sunt întrebări ce te frământă pe parcursul lecturii „Marilor minciuni nevinovate”, o carte ce vorbește, printre rânduri, despre violență, marginalizare și ipocrizie, dar mai ales, despre felul în care „micile” minciuni cotidiene pot da măsura răului care există, în așa de multe concentrații, în lume.
Liane Moriarty, „Marile minciuni nevinovate”, Editura Trei, anul publicării: 2015, traducere: Mariana Piroteală, nr. pagini: 536
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Jose Fontano pe Unsplash
scrie un comentariu