Titlul este o parafrază a unui titlu de poem ce aparține Sylviei Plath: „Poem pentru o zi de naștere”.
Știți telenovelele, nu? Evident că le știți, chiar dacă nu v-ați uitat, nu contează ce limbă se vorbește în ele. Cam în asta s-a transformat viața cuplului Sylvia Plath și Ted Hughes după ce ea a murit. Sau asta rămâne de multe ori din cei doi și prea puțin poezia lor. Din Ted Hughes, cu atât mai mult a rămas doar faptul că a fost soțul Sylviei Plath, deși în timp ce trăiau amândoi, el era cel mai cunoscut din cuplu. Feministele ar spune că asta e karma și că își merita conul de umbră în care a intrat odată ce Sylvia Plath a devenit o icoană pentru martirajul feminin. Problema e că Ted Hughes a mai existat mult după ce Sylvia Plath a murit fizic.
Tot în acest timp (1963-1998), el scria ceea ce avea să devină Birthday Letters, care a apărut în 1998, cu puțin timp înainte ca el să moară. Cât mai era în viață, Ted Hughes a primit premiul Forward pentru Poezie și a justificat astfel apariția volumului: „Cartea mea, Birthday Letters, este o culegere apărută cu ocazia încercării mele de a deschide un contact direct, privat, lăuntric cu prima mea soție – fără să mă gândesc la faptul că scriu un poem, gândindu-mă în principiu să evoc prezența ei mie însumi, să o simt acolo, ascultându-mă. Cu excepția câtorva, nu m-am gândit niciodată să public aceste poeme…”[1] Cei care vor dori să găsească un țap ispășitor pentru moartea Sylviei Plath, o vor face și fără acest ultim volum al lui Ted Hughes, independent de intențiile sale.
Tonul elegiac este mai mult decât evident. Sunt poeme ce au fost scrise pe durata a treizeci și cinci de ani, unde apare o Sylvia Plath poetică, recompusă din amintiri. Dialogul (dacă poate fi numit așa) este cât se poate de unilateral, ea mai putând să răspundă doar prin poemele sale. Dar și aici ar trebui să vin cu o nuanțare, pentru că, de fapt, cel care răspunde unor poeme ale Sylviei Plath este Hughes, cum se întâmplă în poeme ca „Ouija”, „Capul de lut” (varianta Sylviei fiind „Doamna și capul de lut”), „Brazilia”, „La răscruce de vânturi”, „Capcana de iepuri”.
De exemplu, poemele „Ouija” ale amândurora au în comun poate doar o anumită dimensiune tragică, fatalistă, care e susținută de însăși tabla[2]. Pornind de la premisa că există o doză de paranormal în folosirea planșei Ouija, controlul nu aparține celor din această lume, ci celor de dincolo (sau chiar lui Dumnezeu). Pe de altă parte, mesajul pe care îl primește (sau transmite) Sylvia Plath este mult mai criptat decât cel al lui Ted Hughes. Cumva, se păstrează același nivel de solemnitate în ambele poeme, chiar dacă în cazul lui Hughes este mai diluat prin prisma abordării (auto)biografiste directe, narative, fără prea multe metafore (sau nu atât de criptate sau conceptuale ca în restul poeziei sale). Iar aici intervine o problemă de poziționare în cazul lui Hughes, pentru că poemul său, spre final, se îndreaptă în această direcție: „Odată, în timp ce ne aplecam acolo, am întrebat:/ «O să fim faimoși?», iar tu ți-ai smuls mâinile în sus/ De parcă ceva ți le apucase de dedesubt./ Lacrimile ți-au licărit, fața ți s-a contorsionat,/ Vocea ți s-a spart, era tunet și fulger împreună:/ «Și să te dăruiești privirii furioase? Asta îți dorești?/ De ce ți-ai dori să fii faimos?/ Nu vezi – faima o să strice totul.»/ Eram uimit. Am crezut că mă alăturasem/ Asociației tale a ambiției/ Ca să te și s-o mulțumesc pe mama ta,/ Pentru a îndeplini ambiția mamei tale/ Ca să fim ambițioși. […]/ «Faima o să vină. Faima mai ales pentru tine./ Faima nu poate fi evitată./ Și când va veni/ Vei fi plătit pentru ea cu fericirea ta,/ Soțul tău și viața ta.”
Știind rezultatul final, a pune faima în termenii de „așa a fost să fie, soarta a vrut așa”, devine ori cinic, ori iresponsabil (din punct de vedere moral). Pe de altă parte, Ted Hughes a murit la scurt timp de la publicarea volumului, așa că feminists gonna feminism, pe el nu-l mai afectează (și așa l-a afectat destul în timpul vieții post-Sylvia Plath). Nu încerc să o martirizez din nou pe Plath sau pe Hughes. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că, în fond, e aproape imposibil să mai citești inocent poezia celor doi, cu atât mai mult Birthday Letters. Inevitabil, o să ne intereseze să găsim elementele biografice care să ne ajute să-l acuzăm pe Hughes că nu a făcut nimic să încerce s-o salveze pe Plath de la sinucidere (să nu uităm că a făcut-o singură, inclusiv planificarea) și ne-a privat de o poetă care abia înflorise în Ariel. Pe de altă parte, cred că dacă există un loc în care cei doi s-au respectat reciproc, acela e poezia. La urma urmei, să scrii atâtea poeme despre prima soție moartă, poetă la rândul ei, care te-a mai și încurajat, chiar ți-a editat volumul de debut, e o formă de iubire. Și/sau respect. Cel puțin la nivel poetic.
Ultima mea justificare (sau apărare a lui Ted Hughes) are legătură cu poemul pe care am ales să-l traduc. Pe lângă lungime (majoritatea sunt destul de lungi), am ales „Minotaurul” pentru că ceea ce (aleg să) ignoră cele mai multe feministe (dacă nu chiar toate) e că Sylvia Plath a fost o femeie dificilă.
Minotaurul
Blatul de mahon al mesei pe care l-ai spart
Fusese placa superioară
A bufetului moștenire de la mama –
Cartografiat cu cicatricile întregii mele vieți.
Asta a intrat sub ciocan.
Scaunul înalt pe care l-ai legănat în acea zi
Ieșită din minți de întârzierea mea
De douăzeci de minute la îngrijirea copilului.
„Minunat!” am strigat, „Continuă,
Sparge-l până devine surcele.
Ăstea sunt lucrurile pe care nu le bagi în poemele tale!”
Și mai târziu, considerând și mai calm,
„Pune acel umăr sub strofele tale
și vom pleca.” Adânc în peștera din urechea ta
Spiridușul a pocnit din degete.
Deci ce îi oferisem?
Capătul însângerat al sculului
Care ți-a desfăcut căsnicia,
I-a lăsat pe copiii tăi să răsune
Ca tunelele într-un labirint
I-a lăsat mamei tale o fundătură,
Te-a adus la mormântul
Cornut, urlând al tatălui tău înviat –
și propriul tău cadavru în el.
[1] Erica Wagner, Ariel’s Gift, W. W. Norton & Company, Londra, New York, 2000, e-book.
[2] Ca să fiu sigură că vorbim cu toții aceeași limbă, tabla de Ouija a fost comercializată ca un joc inițial, care a apărut pe piață în 1890. Pe tablă există toate literele alfabetului + numere + cuvintele „da” și „nu”. Cu ajutorul unui indicator mobil, se formează cuvinte sau cifre. Înainte de apariția acestui joc, exista o planșă asemănătoare, care era folosită pentru a vorbi cu spiritele, indicator mobil fiind mutat de acestea, cu toate că mâna unui om se află pe acest indicator, pentru a forma cuvintele pe care voiau să le comunice spiritele celor vii.
Ted Hughes, Birthday Letters, Faber and Faber, Londra, 1999 pentru prezenta ediție, 198 pagini
Fotografie reprezentativă de Valentin Lacoste pe Unsplash
- Există cimitire în oraș, iubito – despre „Sindromul Cotard” de Andrei Petrea - 28 februarie 2023
- Suma parantezelor pe care nu le închidem aproape niciodată – despre „poetic: interfața sonoră” de Răzvan Ţupa - 24 ianuarie 2023
- Un loc pentru ieudul fără ieșire al fiecăruia - 20 decembrie 2022
