Cu gândul la bunicii lor, Ana Iorga, lingvist și doctor în filologie, și istoricul Filip-Lucian Iorga le-au dedicat acestora o carte-bijuterie, un document care păstrează în el amintirile unei epoci din care multe valori s-au risipit în cețurile prezentului. La Editura Corint, în Colecția Istorie cu Blazon, apare această colecție de amintiri, fotografii și trăiri ale unui timp imposibil de recuperat altfel: Cartea curajului și a candorii. Ce afli despre viață din îndrăznelile bunicului Radu și din caietul secret al bunicii Ana.
„Cartea aceasta este o lucrare de nonficțiune pe care am scris-o cu gândul la bunicii noștri și cu plăcerea nebună cu care mănânci dulceață adevărată de vișine. Pe pâine cu unt. E prea reală ca să fie o poveste, dar vă îndemnăm să o citiți ca pe o poveste. E prea personală ca să fie un studiu științific, dar se bazează pe surse documentare pe care le-am tratat cu toată rigoarea și onestitatea”, mărturisesc cei care privesc cu duioșie și sinceră candoare spre cei care le-au fost bunici. Este, vor spune tot ei, „o poveste de iubire și de supraviețuire”, avându-i în centru pe Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, „militar neînfricat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial și viitor colonel a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști” și a învățătoarei Ana Vasilescu, cea care avea să câștige și un titlu de miss și să își crească frumoasa familie în timpul anilor crunți de război.
Redescoperirea trecutului reprezintă una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste celor doi protagoniști ai acestei călătorii culese într-o carte-document în care au fost surprinse cele mai importante momente ale istoriei recente, alături de fotografii remarcabile de epocă. Astfel, „cum arăta lumea duios de imperfectă a bunei rânduieli veți afla din povestea lor, din albumul de familie și din caietul secret al Anei Vasilescu, în care se găsesc multe delicii pentru vremurile de azi”, caiet pe care îl regăsiți reprodus la finalul unui album care aduce în timpul prezent întregul parfum al perioadei interbelice, al anilor în care în dulapuri încă mirosea a levănțică, încă domneau mobilele elegante și tabieturile care vizau nu doar musafirii, ci și întreaga familie.
Ana și Radu, vom afla, proveneau din „familii de țărani români, creștini ortodocși și practicanți, și aveau în spate multe generații de agricultori”, cu acces însă la educație, iar „primul mare eveniment istoric cu care se confruntă copilul Radu Mihail, în vârstă de 12 ani, este Primul Război Mondial”. Mai apoi, în fotografiile din carte, îl descoperim pe tânărul Radu mai sobru ca oricând, deja înscris la „cel mai ales liceu militar din țară”, acolo unde începe drumul spre o carieră plină de aprecierile superiorilor: „Ofițer demn, serios și fără niciun viciu. Perfect camarad și cu însușiri sufletești frumoase. În rezumat: am fost foarte mulțumit de activitatea acestui ofițer și, dacă va continua, va deveni un ofițer de nădejde pe care se poate conta în orice împrejurare”. Va primi note foarte bune la Școala Specială de Geniu. După absolvire, în 1931, e înaintat la gradul de locotenent și revine la Batalionul 2 Pioneri de Munte din Miercurea-Ciuc unde aprecierile continuă. Dincolo de parcursul militar, „sportul este unul dintre punctele lui forte”, iar „antrenamentele de vânător de munte, prin care trece genistul devenit pionier de munte, îl transformă pe Radu C. Mihail într-un campion la schi, care participă, mai mulți ani la rând, în perioada 1933-1937, la concursuri militare dedicate acestui sport”. De asemenea, „e și un bun călăreț” și „joacă tenis, practică scrima, motociclismul, înotul, vânătoarea și pescuitul”. Dinspre toate acestea răzbate până la noi portretul unui om care, deși văzuse asprimea războiului încă din copilărie, iubește viața cu pasiune și își dedică anii de tinerețe serviciului militar, fără a ști că, la scurt timp, avea să înceapă cel de-al Doilea Război Mondial.
Pe Ana Vasilescu o regăsim în fotografii care înfățișează un chip frumos și plin de duioșie, o fire care se dedică educației copiilor mici după ce studiază la Gimnaziul Mixt din Hangu, în județul Neamț, și, mai apoi, după ce e admisă la Școala Normală de Conducătoare „Domnița Florica” din Brașov, „o instituție pedagogică prestigioasă, la care studiau tinere din toată țara”, fiind, ne spun autorii și, totodată, nepoții Anei Vasilescu, „singura dintre copiii familiei care și-a urmat cu hotărâre planul de carieră”. O mare parte dintre aceste portrete sunt scrise, pe bună dreptate, cu o candoare aparte, mărturisind pasiunea celor doi pentru viețile celor fără de care nici ei nu ar fi existat:
„Poate că era un septembrie cu lumină aurie, cu vreme blândă și frunzișuri încă verzi când Ana Vasilescu ajungea la Brașov, la școala de educatoare. Sau poate că era un septembrie gri și friguros, cu rotocoale de fum înălțându-se deja pe hornurile caselor, un septembrie cu miros de foc de lemne și cu un vânt rece venit dinspre pădure. Ce toamnă o fi coborât atunci peste Brașovul interbelic, nu putem decât să ne imaginăm. Ceva greu de numit și ușor ca un fulg plutea însă în aer, pe deasupra acoperișurilor și a turlelor de biserici, iar adierea asta fără nume o simțea doar Ana Vasilescu, pentru că e fiorul nevăzut al celor care se aventurează în noi începuturi”.
Bunica Ana Vasilescu va rămâne un suflet veșnic tânăr, o inimă caldă care va păstra ceva din duioșia învățătoarei care a avut în fața ochilor generații de copii mici. Valorile perioadei interbelice se reconsolidau, grădinițele erau încă la început, dar se puseseră deja bazele unei educații de nivel înalt:
„Școala crea viitoare educatoare care să transforme comunitatea, nu doar să-i învețe pe copii. Purtarea educatoarei era la fel de importantă ca știința ei de carte. Dincolo de transmiterea cunoștințelor, școala cultiva simțul moral, sentimentul datoriei, respectul pentru trecut, disponibilitatea de a munci, exemplul personal și un soi de austeritate în locul luxului inadecvat.
Diploma îi conferea educatoarei prestigiu, dar reputația educatoarei influența la rândul ei și valoarea diplomei, așa că orice abatere de la valorile școlii echivala cu o compromitere a diplomei”.
Astfel, formarea de care are parte Ana Vasilescu îi structurează întreaga ființă, îi reîntregește valorile și șlefuiește personalitatea pentru totdeauna. În completarea acestei educații vine și cursul de gospodărie în urma căruia Ana Vasilescu păstrează caietul de-a lungul întregii vieți:
„Un singur caiet de la școală a păstrat Ana Vasilescu de-a lungul anilor. Nu era nici de matematică, nici de limba română, nici de franceză, nici de pedagogie. A păstrat caietul de la cursul de gospodărie predat de profesoara Maria Urzică. Acest caiet de dictando îngălbenit de timp și cu ceva pagini lipsă la final a fost o apariție bizară în epoca noastră, dar lui i se datorează o sumedenie de descoperiri”.
Nu era doar o amintire, ci și o alegere practică, un caiet care avea să se dovedească util în viața de fiecare zi, în buna rânduială a gospodăriei, în felul în care era nevoie de informații pe care azi, de cele mai multe ori, le găsim la doar un click distanță. Albumul atent îngrijit și documentat de Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga străbate și anii celui de-al Doilea Război Mondial, ani care vor însemna participarea la luptă pentru bunicul lor și retragerea familiei la Brașov: „Când a început războiul, Radu a ajuns pe front în mai multe rânduri sau a plecat la diferite exerciții militare în țară. Carnetul de muncă al Anei Mihail oglindește toate schimbările din viața lor, pentru că ea își urmează soțul aproape peste tot. Se angajează ca educatoare și învățătoare în orașele în care trebuie să-l însoțească sau se retrage o vreme ca să aibă grijă de copii”. Iar despre pregătirea militară finală, se menționează: „Pionierii de munte erau militari din arma Geniului, atașați unor unități de Vânători de Munte. Cunoscând acest detaliu, nu ne vom mira să-l vedem pe genistul Radu C. Mihail fotografiat cu bereta specifică vânătorilor de munte. Nu vom fi surprinși să-l vedem luând parte la construirea de poduri, acțiune caracteristică geniștilor, nici să-l descoperim printre cei mai iscusiți schiori militari”. În același timp, se remarcă, înainte de război, transformarea Anei Vasilescu, surprinsă în fotografiile spre care putem privi azi cu melancolie față de timpurile în care nenumărate obiceiuri puneau eleganța la rang de artă și tot ceea ce se construia se dorea a fi construit pentru totdeauna, în minte cu generațiile viitoare:
„Trebuie să fi fost oricum pasionant să fii educatoare la sfârșitul anilor 1920. Pentru că ideea însăși de grădiniță era la început, multe dintre școlile de educatoare erau și ele recent înființate și aveai practic marele noroc să fii nevoită să faci totul de la zero. Ceea ce Ana trebuie să fi și făcut.
În fotografiile din anii 1930, Ana Vasilescu se transformă treptat. Ținutele ei sunt tot mai moderne, postura e mai articulată, privirea e mai pătrunzătoare și în zâmbetul ei e multă îndrăzneală. Are acum părul lung și-l poartă prins într-un coc simplu pe ceafă. La diferite evenimente culturale, se îmbracă în straie populare, dar are un aer cu totul urban și poartă pe buze culori puternice. Participă la reuniuni pentru femei și la cursuri de perfecționare alături de alți profesori, iar unele întâlniri par să fi fost cu adevărat valoroase, pentru că într-o fotografie o regăsim alături de profesorul Dimitrie Gusti.”
Mai apoi, după ce Ana câștigă și un titlu de miss, va participa la un bal al Aviației în 1933, acolo unde, la 27 de ani, e foarte posibil să îl fi întâlnit pentru prima dată pe tânărul Radu Mihail:
„Se prea poate ca Ana Vasilescu și Radu Mihail să se fi cunoscut la acest bal de sfârșit de februarie. Pentru că în familie se povestea că s-au întâlnit la un bal. Exact la ce bal, asta nu mai știe nimeni. E posibil să se fi văzut și să-și fi vorbit prima oară chiar atunci. Poate că Radu i-a stricat planurile tânărului ofițer care apare în fotografie lângă Ana. Poate că Radu a fost fermecat de frumusețea Anei, care la rândul ei s-a mirat de libertatea lui de a nu se lua prea în serios”.
Povestea lor de iubire a continuat, trecând peste greutăți și punând întotdeauna familia pe primul plan, alături de speranța că pacea va reveni în cele din urmă: „Ana Vasilescu și Radu C. Mihail s-au căsătorit la 20 septembrie 1936. Ea avea 30 de ani, el 32. La nuntă, Ana poartă o rochie lungă, albă și un voal simplu, fixat pe cap cu o coroniță cu două rânduri de perle, așezată pe o parte. La gât are un medalion oval din porțelan, tivit cu aur, pe care e pictată icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe”. Cartea-document, această istorie atent culeasă de cei doi autori conține parcă delicatețea gesturilor pe care bunica Ana le făcea în tinerețe, atunci când avea în grijă întreaga casă și, mai apoi, pe cei doi copii ai săi:
„V-ați încumeta, de exemplu, să păstrați proaspete toată iarna pere, prune, struguri și nuci, după o metodă veche? Dacă da, felicitări, veți afla și cum se face. E totul în caietul Anei. Ea l-a întrebuințat destul de serios, dacă l-a păstrat până la sfârșitul vieții.”
sau
„Pentru un dejun cu invitați, Ana Mihail avea de ales din caiet mai multe meniuri, pe care le putea ajusta după bunul plac și după nevoie. Putea pregăti o supă de griș, vițel cu fasole verde și papanași. Sau poate supă de orez, ardei umpluți și tortă umplută cu smântână. Sau salată de icre, supă de mazăre, spate de vițel pe varză și franzeluțe cu brânză. Ori supă de pătlăgele, cartofi cu smântână și turtă de nuci. Pentru toate aceste feluri, găsiți ingredientele și modul de preparare la sfârșitul acestei cărți”.
La polul opus, frontul însemna curajul în fața morții, lupta pentru un final în care cei dragi să rămână în viață: „Chiar din iunie 1941, când România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, cu obiectivul declarat de a recupera teritoriile ocupate de URSS cu un an înainte, Radu C. Mihail s-a aflat pe Frontul de Est, în cadrul Batalionului 2 Pionieri Munte, care făcea parte din Brigada 1 Mixtă Munte, transformată la 15 martie 1942, în Divizia 1 Munte. A fost ajutor administrativ și ajutor al comandantului de geniu din cadrul brigăzii (diviziei)”. În unul dintre acești ani este serbat micul Mugurel, cel dintâi copil al lui Radu Mihail: „Un moment de respiro pentru Radu este aniversarea de 4 ani a fiului lui, Mugurel Gabriel. În 22 februarie 1943, de ziua lui Mugurel, părinții dau o petrecere în casa din Brașov, unde familia locuia în acea perioadă. De la acest eveniment s-au păstrat în familie multe fotografii, care depun mărturie despre bucuria care poate să facă uitată, măcar pentru câteva momente, drama războiului”. Un scurt moment de fericire în pauza de pe front, un fragment păstrat încă de urmașii celor care au făcut tot posibilul pentru ca urmele războiului să nu atingă fericirea pură și inocentă a copilăriei.
Ulterior, noul regim politic comunist îi va pedepsi și asupri pe cei care nu făcuseră decât să lupte, cu prețul vieții, pentru a-i apăra pe cei iubiți: „Ca ofițer care luptase cu bravură pe Frontul de Est, împotriva bolșevicilor, și care era cunoscut pentru atitudinea lui anticomunistă, Radu C. Mihail a avut mari greutăți sub noul regim politic comunist”. Radu Mihail va fi nevoit să lucreze, din 1950, la Uzinele Metalurgice „Vasile Roată” din București, apoi ca subinginer constructor și șef de secție tehnică și, în cele din urmă, ca tehnician în cadrul Institutului de Planuri de Amenajare și Construcții Hidrotehnice, iar cei doi autori subliniază cu multă acuratețe o realitate înduioșătoare și, totodată, grea a acelor ani: „Ca în atâtea alte cazuri, încadrarea în muncă a unui fost ofițer rău văzut de regimul politic s-a datorat unui lanț binecuvântat al gesturilor de omenie”. În același timp, noua dictatură fărâmițează stratul fin al porțelanului elegant care ar fi putut defini anii din urmă. Ana Vasilescu va trăi, ca mulți alții, durerea pierderii unui stil de viață care înnobila și va face tot posibilul (și va reuși!) să nu plece capul în fața regimului păcătos: „În Bucureștiul comunist, Ana nu a mai putut păstra aproape nimic din rânduiala vieții de odinioară. Când s-au mutat într-un apartament de bloc, Ana și Radu au luat cu ei puținele obiecte rămase după numeroasele mutări: câteva mobile masive, trei lăzi din lemn, servicii din porțelan și multe fotografii. În noua ordine a anilor 1950, Ana și Radu, ca atâția alții din lumea lor, nu s-au mai regăsit. Trebuie să-i fi bântuit pe amândoi un puternic sentiment al dezrădăcinării”.
În același timp, în ciuda dosarului întocmit de Securitate, în ciuda unor împrejurări care furau frumusețea din cotidian, în ciuda unui cenușiu care devenea din ce în ce mai apăsător în fiecare oraș din țară, „ofițerul provenit din elita rurală românească, temeinic școlit și care își dovedise competența și curajul pe Frontul de Est își păstrase dârzenia, gustul pentru libertate, anglofilia și disprețul față de comunismul impus în România de tancurile sovietice. În ciuda marginalizării, a suferințelor și a mâhnirii pe care a trăit-o în ultima parte a vieții, Radu C. Mihail a rămas un om curajos, liber și vertical”. Iar în același timp, dovada modului în care cei doi bunici au reușit să își păstreze noblețea o reprezintă chiar amintirile nepoților despre ei, despre copilăria mică în care două chipuri îi privesc cu neștirbită dragoste, chiar și atunci când nu mai sunt, chiar și atunci când prezența lor rămâne doar o amintire. Însă aceste amintiri au în ele ceva veșnic viu, veșnic tânăr, nezdruncinat în fața unei vieți care a avut ani de apăsări și greutăți. Ana Iorga, nepoata Anei Vasilescu, povestește despre bunica sa și despre „casa cu lăzi și porțelanuri”:
„Bunica Ana purta capoate lungi din mătase și mânca frugal. Prăjea boabele de cafea și, pentru fiecare ceașcă, măcina proaspăt boabele într-o râșniță veche, lunguiață. Pentru masă, avea o măturică și un făraș din argint, cu care strângea firimiturile, o mică țepușă cu care lua feliile de pâine și suporturi din sticlă pe care așeza tacâmurile. Eram fericită când îmi pregătea gustarea de după-amiază, uneori pâine cu unt, alteori macaroane cu nucă și zahăr. Macaroanele cu nucă și cu zahăr erau ceva foarte simplu și tare bun.”
și
„Între noi era o distanță caldă și un soi de prietenie nemărturisită. Bunica Ana nu te strângea în brațe și nu te acoperea de sărutări, asta e sigur, cu toate că avem împreună o fotografie în care chiar asta face: mă ține în brațe și mă sărută. (…) Bunica Ana mă asculta. Era capabilă să mă asculte ceasuri întregi.”
Iar despre bunicul Radu Mihail aflăm din imaginea reconstruită, spre final, din pasiunile care l-au însuflețit, dincolo de anii de război și care definesc, în fond, ființa umană:
„Binoclul lui și aparatele de fotografiat îmi ieșeau mereu în cale prin casă și aveam voie să mă joc cu ele. Mi-l imaginam purtându-le cu el în expediții sau în război. Bunicul Radu a fost un bun militar, care a reușit să-și pună talentul și experiența în slujba țării, iar asta l-a făcut foarte fericit.”
Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga au reușit să aducă, prin Cartea curajului și a candorii, o întreagă parte din frumusețea unui timp pierdut, învățându-ne și ispitindu-ne cu multă iscusință să recuperăm noi înșine ceea ce era apreciat cândva, să reașezăm valorile pe rafturile de sus ale propriei vieți, să privim spre trecut cu delicatețe, candoare și curaj și să extragem de acolo tot ceea ce a fost frumos și ne putem însuși în prezent pentru a face din ceea ce trăim acum un loc care să ofere și altora, ani mai târziu, zeci de ani mai târziu, unele dintre cele mai frumoase amintiri.
Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga, „Cartea curajului și a candorii”, Editura Corint, anul publicării: 2022, nr. pagini: 346
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Yura Lytkin / Unsplash
scrie un comentariu