libris.ro

Mi-a fost greu să înţeleg cum de a reuşit Santiago H. Amigorena să scrie această carte în maniera în care a făcut-o până când nu am citit despre ce mai face şi dincolo de scris cărţi. Ca să fiu cinstit, bănuiam că lucrează în domeniul filmului, pentru că prea a ştiut să taie în tiparul cărţii şi să lase o asemenea intensitate în atât de puţine pagini ca să nu aibă nimic de-a face cu industria cinematografică. Iar bănuiala mi s-a confirmat pe deplin: Amigorena este şi scenarist, şi producător de film, şi regizor, şi actor. Găsesc rar o asemenea alăturare de preocupări în aceeaşi zonă. Unde mai pui că a fost şi partenerul lui Juliette Binoche vreo patru ani? Dar asta e altă poveste…

În „Ghetoul interior”, roman recompensat cu câteva premii literare importante, Amigorena a povestit drama lui Vicente Rosenberg, evreu polonez emigrat în America de Sud, mai exact la Buenos Aires. Pentru poveste, s-a folosit de vocea unui nepot, care a pus cap la cap informaţii istorice şi amintiri de familie, pentru a recompune perioada anilor 40 şi a celui de-al Doilea Război Mondial, în care familia lui Vicente, şi în special mama lui (străbunica nepotului care povesteşte), a rămas la Varşovia.

Cum trecutul lui Vicente e lăsat puţin în ceaţă (a fost ofiţer în armata poloneză, cu simpatii germane), accentul se pune pe fuga sa din Polonia, nevoia de a se distanţa de o etapă istorică inevitabilă şi căutarea propriei identităţi. Pe diferitele paliere ale romanului, Amigorena s-a „folosit” de doi prieteni de-ai lui Vicente, cu care acesta are discuţii legate de soarta evreilor, de familie (în special de soţia lui Vicente, care trăieşte drama de a fi căsătorită cu cineva dificil de înţeles) şi de noua viaţă profesională a personajului său principal – un magazin de mobilă, care-i este facilitat de socrul său şi unde are la un moment dat un angajat neamţ ce farmecă vizitatorii cu zâmbetul său, deşi iniţial nu ştie prea bine limba.

Am găsit o asemănare între acest Vicente şi Ora, personajul lui David Grossman din „Până la capătul pământului”, care crede că, dacă nu stă acasă, nici nu va primi vreodată vestea dispariţiei fiului său. Cumva, dacă fugi de ea, drama nu există. Şi m-am gândit că Vicente, încercând să se salveze pe sine şi lăsând în spate trecutul său şi familia sa, a procedat asemenea Orei, doar că problemele nu dispar aşa, evitându-le la infinit. Vicente este urmărit de scrisorile rare care-i sosesc de la mama lui, scrisori despre care, de la un punct încolo, nici nu mai vorbeşte cu soţia lui.

„Ar fi vrut să vorbească, însă, prizonier în ghetoul muţeniei lui, nu putea. Nu mai ştia.”

Romanul lui Amigorena este atât despre evrei şi planul care a urmărit să-i ucidă în masă (sau, interesant aici, să-i izoleze în Madagascar), cât şi despre vina care-l reduce la tăcere pe Vicente Rosenberg, aceea de a se fi scăpat doar pe el şi de a-şi fi lăsat mama în mâinile naziştilor. Este frumos să vezi cum reuşeşte un scriitor să compună acest univers din tuşe uneori mai groase, alteori foarte subţiri, având mereu alături un om fragil, supus propriilor decizii şi greşeli, dar şi complexităţii istoriei mari.

Santiago H. Amigorena, „Ghetoul interior”, Editura Litera, anul publicării: 2020, nr. pagini: 192, traducere din limba franceză de Andreea Năstase

Cartea poate fi cumpărată de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here