elefant.ro

Experimentul Andrei Rotaru în Tribar se construiește prin întâlnirea dintre sensibilitatea arborescentă, deși strunită, a copilului și apoi a adultului, cu formele labirintice de expresie ale lumii, aducătoare de moarte, suferință, afecte răzvrătite, bucurii țârâite și căutări neîncetate. Printre țesătura de citate alăturate atent, uneori salvator, versurile Andrei Rotaru sunt un strigăt pentru afecțiunea pierdută și încă nerecuperată, care pedalează prin realitatea vitregită, insuficientă.

Într-un traseu descoperit pe parcurs, deodată cu pasul său, trosnetul devine scrâșnet, clipire și ajunge roadere. Sensul mișcărilor antigravitaționale parcurge drumul de la violență sonoră spre erodare, parcurgând o etapă intermediară a zbuciumului și impreciziei, construind astfel o pedagogie personală care să conducă spre corpusul ideal al memoriei: veridicitatea faptelor și amintirilor. Semantismul poeziei Andrei Rotaru are de-a face în permanență cu eroziunea, cu zdruncinul și coroziunea interioare. Asta e starea: o surpare. În interiorul ei, apa și aerul exploatate ca două expresii ale refugiului sau ale preaplinului, compensând, răspunzând sufocării, înecului, unei gesticulații de avarie care invadează mintea și sufletul. Dacă trag de pielea de sub ochi, văd cum se formează lacrimile. (…) disociez respirația de aer/ forma aerului/ când mă înclin/ pot crea sincope ale aerului. Personalitatea-contrast caută metode de supraviețuire într-un climat al abuzurilor și al insuficiențelor care agresează inima și nevoile ei, abandonându-le unui răspuns personal care poate sau nu să apară. Nu pot să-mi interzic propria-mi natură. Construcțiile și destructurările în căutarea resorturilor salvatoare conduc adesea către peisajul familiei și al copilăriei care renasc în revelații dureroase, tălmăcite de adultul anxios care are conștiința propriilor traume și experiențe maligne. Fiecare dintre cavități poartă o posibilă reunire cu/ un trup. umplerea sau deversarea, constricția și distrugerea./ e inutil să cer un răspuns acestui trecut./ în familie, copiii sunt pregătiți emoțional pentru viață/ în familie, noi am fost abuzați pentru viață.

Pluralul persoanei întâi recurent în versurile Andrei Rotaru generalizează o stare supusă deja unui amplu traseu al empatiei. Există în volumul de față fragmente ale vieții deconstruite în aspectele sale fundamentale, de la copilăria difuză la peisajul bătrâneții și al morții care întregesc (și încheie) parcursul sinuos și inegal al ieșirii din rană. Deconspirarea rădăcinilor, a cauzelor și urmărilor este sensul tribal, primordial către care copilul își întoarce fața curios și nesigur, abrupt și instinctiv, privire pe care adultul o amplifică prin decodificare, prin așezarea în comuna matcă a neliniștilor. Sub pământ, memoria conține fiecare gest, până când subsolul acesta devine un depozit cu gesturi, rezultat de pe urma exercițiului sistematic de conservare a propriului trecut, în amănuntele sale fasciculare. Aparițiile imaginii calului sunt singurele însoțiri ale procesului vindecător de recuperare, într-o dimensiune nenaturală, aproape post-umană. Nici un cal nu atinge pământul (…) dacă îi atingi, simți căldura unui corp în repaus. Trecătoarele concluzii ale transportărilor petrecute vizează încercarea de normalizare și echilibrare a propriei vieți. elementele de bază ale vieții: armonia și contrapunctul. Procesul e decodificat și etapizat chiar atunci când disperarea se acutizează, când căutările semnalizate flagrant ridică întrebarea esențială, vitală, acum rostită: dar un doctor nu poate să vină? Anxietatea – frica de viață – practica repetitivității sunt la rândul lor supuse unui bis cu ecou prelung. Sunt, în primul rând, numite. Copilul care moare de bătrânețe este același copil ai cărui genunchi miros a lapte, ca într-o implorare redusă la tăcere pentru dragoste și grijă. Uităm mereu. Mi-am propus să nu uit o perioadă anume din viața mea. E strâns legată de somn, de șuierul aerului și prelungirea lui. Senzația unor permanente învăluiri, stratificări, deformări ale minții construiesc obișnuințe ritualice, absorbite și metabolizate de suflet. Invocarea imaginii tămâierii este, în acest context, un dans în jurul propriului eu, o învăluire progresivă a memoriei care apropie și compune un singur organism din cele 2 entități care captează și împrăștie lumina: eu și celălalt. Astăzi, mă identific cu ceilalți. simt boala sau nenorocirea lor./ nu mai am mecanisme prin care să separ lumea de mine.

Andra Rotaru, „Tribar”, Editura Nemira, anul publicării: 2018, nr. pagini: 72


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Craig Whitehead pe Unsplash (crop)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here