După ce a publicat câteva povestiri scurte în Treisprezece. Proză fantastică (2021), la numai un an distanță, Pavel Nedelcu apare pe scena literară românească cu ceva remarcabil, atipic, curajos, diferit: un roman intitulat: încotro ne îndreptăm (Editura Litera, 2022). Pe lângă faptul că autorul mizează pe anumite procedee metaficționale specifice postmodernității, textul, ca tot unitar, este un joc de perspectivă, de limbă, de percepție.
Povestea acestui roman este o partitură – veșnic în lucru – plină de sincope, divagații ce-și au ca motivație o trăsătură inerentă umanului: omul este „animal politic” și social deopotrivă.
Chintesența romanului se află în una din replicile date de domnul Franz: ,,întreaga mea viață a fost un reflex de apărare”. Fiecare ființă umană este diferită prin invizibilitățile sale esențiale. Ceea ce nu știe cititorul la începutul romanului, dar află la final îl face pe Franz diferit. În fiecare dintre noi există mai multe personaje. Nu toate personajele noastre sunt prezente în public, dar trăiesc toate cu aceeași intensitate. „Dacă posesorul unor gânduri îmbătrânește, acestea din urmă nu trebuie neapărat să o facă”, spune același domn Franz.
„Fiecare persoană este un limbaj pentru sine, o încălcare aparentă a sintaxei speciei”, menționa Gordon Allport, iar domnul Franz este un limbaj pentru sine și, urmându-l pe cel ce îl are ca protagonist, romanul devine și el din punct de vedere structural o aparentă încălcare a sintaxei speciei din care face parte. Să lămurim această frază pentru a o face mai înțeleasă. Citind romanul în sens invers – de la final la început – cititorul s-ar întâlni direct cu mintea schizoidă a domnului Franz, cu motivul pentru care nimic din ceea ce pare nu este așa. Cititorul ar înțelege că felul în care percepe acest îmbolnăvit exteriorul nu este decât o proiecție a imaginației, a gândului, a interiorului exprimat prin cuvinte, propoziții, simboluri-limbaj, deci personalitate-personaje.
Constantin Noica afirma: „spaima de a fi părăsit, numai muzica ți-o dă cu adevărat”. De aici pornește trama romanului. În muzică găsim durerea, singurătatea, de ce-urile, neînțelesul, dragostea, dublarea, scindarea. Domnul Franz este o Ana zidită în perete, o Ana scăpată din perete, una ce nu moare pentru artă, ci una care plătește pentru că tatăl proiectase asupra fiului ,,toate aspirațiile şi frustrările lui”. Fără a dezvălui prea multe, voi încerca să trasez conturul personajului principal. După cum am stabilit deja, personajul este limbaj, din acest punct pornim. Domnul Franz este unul dintre ,,cavalerii negri” ai firmei de pază și protecție UPERCUT dintr-o gară.
Tudor Vianu în eseul Dubla intenție a limbajului spunea că cel care vorbește „comunică și se comunică”, iar limbajul romanului încotro ne îndreptăm are atât caracter tranzitiv, cât și reflexiv. Limbajul utilizat poate părea tranzitiv și este într-o oarecare măsură, însă limitat. Reflexivitatea limbajului este infinită și potențată de intervențiile naratorului, care sparge ghemul conștiinței, gândurilor ce aparțin domnului Franz pentru a pune în discuție diferite aspecte teoretice, ce țin de partea tehnică a scrisului – de aici provine aspectul tranzitiv. Gara în care lucrează domnul Franz este mintea, conștiința lui scindată. Patrula prin gară – zilele ce trec, cei din jurul lui – personalități-personaje ale unui eu fragmentat, reinventat, de-a lungul timpului ca formă de apărare. Domnul Franz este „fiul nimănui”. Domnul Franz primește un upercut din partea vieții ce-i schimbă complet cursul. Cine sunt? De unde vin și încotro mă îndrept? Acestea sunt întrebările unui om ce și-a transformat mintea într-o gară. Un paradox. Cel care păzește nu s-a putut păzi. Cel care apără nu s-a putut apăra. Ființa supusă mereu trecerii, schimbării. Sigură pe ceva atât de nesigur – realitatea.
Anaximene spunea: așa cum sufletul nostru, care e aer, ne ține la un loc, tot așa sufletul și aerul închid lumea întreagă – adăugăm la cele spuse – iar dacă sufletul a fost lovit de o durere prea mare printr-o experiență traumatizantă trăită în copilărie și foarte greu de acceptat, ce ne mai poate ține la un loc sufletul? Domnul Franz primește un upercut din partea vieții ce-l obligă să se metamorfozeze într-un alt eu periodic. Stilul este „expresia individualității”, a personajului per se pentru că intriga este „ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane”. Porind de la o simplă întâmplare, un fapt divers, cum ar fi o strângere de mână între un colonel și Franz, se ajunge prin introspecție, deci reflexivitate, la inventarea unui nou curent în fotografie: sixtismul.
Pierderea unei părți din suflet, reflectată prin producerea unei sciziuni sau a unei disocieri a conștiinței, este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice. Încotro? Un adverb utilizat adesea sub forma unei interogații este utilizat ca simplă sintagmă afirmativă în titlul romanului. M-am întrebat de ce, iar răspunsul se găsește în această necăutare a domnului Franz, dar regăsire a eului prin iubire. „Fiul nimănui” – pentru că fără amintiri suntem ai nimănui. Un roman ce vorbește despre o viață apărută „dintr-un reflex de apărare”. „Acum când (pentru câtă vreme oare?) am acces la aceste amintiri, îți scriu pentru a-ți spune că te iert. Că te iert conștient de motivul pentru care o fac.”
Pentru cât timp? Până când aflăm din nou încotro ne îndreptăm.
Pavel Nedelcu, încotro ne îndreptăm, Editura Litera, anul publicării: 2022, nr. pagini: 320
Puteţi cumpăra cartea de la:
Pseudonim: Dimineți târzii. Și, da, am obiceiul de a posta pe blog și pe instagram gânduri despre ceea ce citesc. Am 25 de ani. Cât de curând n-am să mai fiu studentă la Universitatea „Transilvania”, Facultatea de Litere, Master Inovare Culturală, în Brașov, pentru că, da, toate au un sfârșit. Sunt din Bacău, am terminat Facultatea de Litere, Franceză-Română, la Universitatea „Vasile Alecsandri”, dar spre dezamăgirea nimănui și-a tuturor eu tot nu știu să vorbesc fluent în franceză. De publicat, n-am publicat nimic, dar cochetez cu poezia și teatrul. Va urma! Nu știu ce, dar rămâne de văzut pentru că viitorul nu-mi aparține.
