Remember

După o prea lungă saga ce în final a dus la apariţia primului volum din Desiștea, în 1990, după ce vreme de vreo trei ani, ’87-’89, la şedinţele de politică editorială de la Cartea Românească ba Crohmălniceanu, ba Ulici, ba Mircea Martin întrebau de ce nu se publică volumul, asta în vreme ce astfel de chestionări le aruncam şi eu înspre redactorul de carte, Gabriela Adameşteanu, au apărut şi reacţiile.

Desiștea a luat premiul Salonului Naţional de Carte Cluj-Napoca pentru debut în proză. Petru Poantă mă căuta la telefonul de la Inspectoratul pentru Cultură Maramureş. Inspectorul-şef mă căuta pe la redacţiile de gazete. În final, ne-am găsit. Am vorbit. Şi, după un an şi ceva, am ajuns la Cluj cu treburi neliterare. Mi-am găsit şi diploma. Tot la vremea aia am șuetat, la o bere, cu Cărtărescu. Îl ştiam de la cenaclul lui Crohmălniceanu. Mergeam p-acolo atunci.

Citeam şi alergam la tren. Ajungeam de dimineaţă în Baia Mare. Cât să prind schimbul de la mină. Scriam, pe foi de bloc de desen, pe buza vagonetului. Direcţia era a şinelor, uite-aşa se bălăngăneau literele, unele lungi, altele late, în lipăit de cizme se scria proza.

Cu poezia era mai greu, cu eseul părea a fi imposibil. Am renunţat.

Şi-mi zice Cărtărescu: „Domnle, eşti la premiile Uniunii cu Desiștea?” „Îs” – îi zic eu. „Da e acolo şi proza aia cu Călătoria mecanicului în tri ţări?” – mă întreabă Cărtărescu. „Îi acolo” – zic eu şi cad pe gânduri. „Cu siguranţă va lua premiul” – socoteşte Cărtărescu. „N-are cine să-l ia” – mai zice el. Şi nu l-am luat.

La vremea aia, agentu-mi literar secret, poetul Ioan Moldovan, în casa căruia pritoceam text după text, îmi zice: „Domnule, te invidiez pentru redactorul tău de carte, Gabriela Adameşteanu, e cea mai frumoasă doamnă a literaturii române”. Gabriela Adameşteanu era bătăioasă, severă cu textul şi gata de plecare de la editură. Păcat. A scos Desiștea şi a luat-o către „22”.

A doua Desiște a ieşit mult mai uşor. Magdalena Bedrosian era lector şi director la Cartea Românească. „Sunt trei cărţi în cartea dumitale. Ar trebui să fii mai zgârcit cu apariţiile. Să-ţi gândeşti strategiile literare” – zicea d-na Bedrosian. „N-am vreme de aşa ceva” – ziceam eu. Când volumul a ajuns pe piaţă, doamna Bedrosian nu mai era director la editură. Am vorbit la telefon: „Ai văzut ce mi-a făcut prietenul dumitale, Ulici…”, mi-a spus doamna Bedrosian. N-a fost un reproş. Era o constatare. Pe Ulici nu-l simţeam ca prieten. Ulici mă determinase (fără violenţă) să-mi schimb meseria. Pentru Ulici eram SCRIITOR. Mi-am zis că nu merită să-l dezamăgesc. Schimbarea doamnei Bedrosian de la editură fusese o mare greşeală. I-am spus. Şi-am rămas cu SPUSU’. Bun.

Ideea era să lucrez cu o singură editură. Ai culoar. Te ştie naţia editorială. Nu te mai caută la dantură – de la zero. E ca la stomatolog. Aşa că a urmat, tot la Cartea Românească, volumul de teatru Ariel. Mă sună Ulici şi zice: „Vezi că eşti nominalizat la premiul Uniunii pentru dramaturgie. Să vii la Teatrul Naţional.” „Cine mai e pe listă?” – întreb eu. „Naghiu” – zice Ulici. „N-am ce căuta acolo cu un dramaturg ca Naghiu” – zic eu. Şi nu m-am dus.

Am împărţit premiul cu Naghiu. Ulici era la microfon. Avea volumul în mână. L-a lăsat să cadă pe un covoraş. L-am văzut la televizor.

De-acuma începuse marea problemă a strategiilor literare. Magdalena Bedrosian avusese dreptate. Din Desiștea se putea trăi preţ de vreo două mii de pagini de literatură. Nu mai avea rost. Colac peste pupăză, mi se spunea prin unele cerculeţe literare: Desiștea. „Măi, să fie!” – mă gândeam eu.

Șuetam, vârtos, cu Radu G. Ţeposu. Scoteam împreună o gazetă. În restaurantul Hotelului „Mara” din Baia Mare. Şi nu numai. Zice Ţeposu: „Măi Marian, e rea lumea asta literară, cum nu scrii doi-trei ani, exultă cu satisfacţiune: ai văzut, e gata de el, de când are bani, nu mai scrie.” „Foarte bine, domnule, bani să fie, că lumea, oricare o fi ea, rămâne cu satisfacţiunea zisului.”

Ţeposu se apucase de pusu’ dinţilor. La Puiu Tătaru. Un doctor cu ştaif şi cu materiale porţelanoase. Probe peste probe. Ba strângeau pe stânga. Ba nu călcau cum trebuie pe dreapta. O lună încheiată. Nici beutul de fierbinţeli, nici sorbitul de lichide reci nu era pe placul dinţilor ce-i mai rămăseseră criticului. În luna aia, în camera de hotel, Ţeposu îl pregătea pe Blecher. Îl îmbrăcase frumos. Cu uriaşa lui putere de muncă. Ne-am luat şi la bătaie. Ca între amici. „Adică tu n-ai scris în Cuvîntul despre Desiștea” – am zis eu. „Aha, şi asta te cam doare?” – a zis el. Şi uite-aşa au ajuns doi conţopişti de la gazeta concurentă să se documenteze cum a fost cu bătaia de la cîrciumă…” Şi s-au pus pe băut bere, s-au îmbătat şi s-au bătut ţigăneşte pînă i-au aruncat ăia de la bar în stradă. A doua zi, ne controlam stricăciunile. „Măi, dar ce-am făcut noi doi aseară?” – zice Ţeposu. „Pe mine nu mă doare nici un os” – mustăci el. „Nici pe mine” – zic eu. Şi se apucă ăia de la concurenţă să scrie. Şi ne apucăm şi noi să mâzgălim. Şi zicem că am băut whisky, că ne-am prefăcut la scărmănat şi că fazanii căzuţi în plasă s-au îmbătat cu pălincă şi au ajuns în stradă pe post de cârpe etc. etc. Şi semnează Ţeposu ca editorialist.

La trei săptămâni de la bătaie, apare o cronică despre Desiștea în Cuvîntul. „Născut, iar nu făcut” se numea. Şi vine Ţeposu cu gazeta şi zice: „Am citit, ai avut dreptate, uite, să analizăm ce-am scris”. Ne apucăm de analizat, discutăm şi Ţeposu încheie: „Ei, treaba asta cu născutul, mon cher, nu cred că a mai aruncat-o altcineva despre Desiștea”. „Lasă, că nici cu Blecher nu mi-e ruşine” – mai zic şi eu, că-mi cam tocisem ochii cetind din dactilogramele textului.

Mă întâlnesc cu Iova la „Serile de Poezie” de la Desești. Stăm la masă. Sarmale. Iova pare disperat. „Ăştia, toţi care-s aşezaţi la masă, o să mănânce. O să vezi cât e de oribil, Marian. Noi doi o să ne uităm la ei” – zice Iova. „Ba o să te uiţi doar tu” – zic eu rupt de foame. „Ce, mă?! – zice Burnar, poetul, crezi că dacă eşti de la Bucureşti ne poţi da lecţii de poezie?” „Cine-i ăsta la care nu-i stă bine părul în cap şi care… uită-te cum mănâncă” – zice Iova.

În după-amiază următoare îl duc la restaurantul din Sighet. „Adu-i o supă de găină cu tăiţei” – zic către chelner. „Aşa ceva am să mănânc” – zice Iova. Se aşază la masă noastră un corifeu bătrâior al presei din Maramureş. Are înainte-i un blid cu zeamă de burtă. Vorbeşte despre luptătorii din munţi. A scris o carte despre comunism. Sorbituri. Plescăieli. Iova, din gălbui devine cenuşiu. „Uită-te la el – zice – uită-te cum mănâncă!”. „Şi ăia erau anticomunişti, d-le Iova” – plusează corifeul. „Luptau în Munţii Maramureşului…”. Şi cum zicerea continuă cu strigături, se aude un „PLEOSC!!!” şi proteza-i dentară cade în blid.

Sar stropi ce par bălegoşi. Corifeul îşi bagă gheara după alcătuirea dințoasă, o scutură de zeamă şi şi-o aruncă în gură. Două clănţăneli. O probă ca de microfon. Totul pare în regulă. Soseşte şi supa cu tăiţei. Iova e de mult în camera de hotel. Spre seară, ne plimbam pe malul Izei. „Măi, ai văzut???” – mă întreabă Iova. „Ce să văd?” – îl întreb eu.

În urmă cu trei ani, îmi construiam casă. Grădină, balcon, terase, nuci. Îl chem pe Aurel-bacsi să-mi ridice un gard de piatră. Aurel-bacsi era vecinu-meu. Pensionar de mină. Lucrează de dimineaţă până-n noapte. Termină în două săptămâni. Îl plătesc. După un an, se îmbolnăveşte. În trei săptămîni pierde 40 de kilograme. Îl vizitez la spital. O umbră. Mă duc la înmormântare. Mă întorc acasă. Mă uit la gardul de piatră. Mi-a rămas ceva din Aurel-bacsi.

Ăstea scrise şi multe altele sunt amănunte, sute de amănunte, care se aliniază de-a lungul CĂII. Aşa e şi-n Medio-Monte. Aşa se întâmplă şi-n destinul unei comunităţi. Riscul e ca din pricina amănuntelor să nu se vadă CALEA. E un risc pe care: Casa din Piaţa Gorky ori Vacek şi-l asumă cu bună ştiinţă. Bucătăria e ascunsă privirii, contează doar locul unde se serveşte masa şi, evident (vorba lui Iova), FOAMEA COMBATANŢILOR.

Există în Medio-Monte un personaj care zice la un moment dat cam aşa: „Cine vrea să vindece beteşugurile să nu fie stăpânit de ele. Important e a preveni ţie şi de-abia apoi altora. Nesimţind binele din ochiul tău, geaba îl cerci din al altora, cu scrupulozitate, d-le doftor Wagner. Caută-te pre tine însuţi, Doftore. Dacă în tine este răul, fugi de acela, trimite-l în exil. Al tău e şi al locului ce te mistuie. Această una e medicina boalelor tale. Locul, domnule Wagner, nu-l face pe om bun. E de lăudat hoitul virtuos pentru că e din Ierusalim? Bună vamă e semnul sufletului nestatornic înconjurat de biruinţele sale! Din loc în loc se va pofti după schimbări. Şi bagă samă la ceea ce-i oferi, domnule!” Să fie această a mai plină de sens definiţie a scriitorului? Pentru a afla, trebuie cetită cartea!