„Renovări. Amenajări interioare” de Mara Wagner – fragment în avanpremieră (Editura Litera)

În curs de apariţie la Editura Litera, cartea cea nouă a Marei Wagner, „Renovări. Amenajări interioare”, va fi lansată la Gaudeamus, la standul editurii, sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 13.00.

Cum apare criza în cuplurile aflate în jurul vârstei de 40 de ani, care au copii şcolari şi destui ani de convieţuire? De ce o sfârtecă pe femeie, în primul rând? Poate fi depăşită criza? Sau e doar o iluzie, o încăpăţânare sortită eşecului?

Amestecând formulele narative – poezie, proză, monolog dramatic –, Mara Wagner reuşeşte să dea contur crizei, s-o desfacă în bucăţi: vezi cum se sfărâmă un cuplu, cum se împleticeşte şi cum rătăceşte dragostea pe drumuri întunecate. Criza existenţială se modifică în catharsis literar. Autoarea trece de singurătatea care te absoarbe, unde suferinţa şi sufocarea în cuplu sunt stări cotidiene, până la astuparea „crăpăturilor inimii“ şi redescoperirea de sine, cu şi fără terapeuţi, cu şi fără medicamente. Mara Wagner spune, de fapt, o poveste în care personajele iau, de multe ori, chipurile noastre, iar întâmplările sunt atât de familiare, încât nu mai distingem dacă realitatea fracturată este doar a autoarei sau a noastră, a tuturor.

Mara Wagner s-a născut în 1975 la Brașov și a urmat Liceul „Johannes Honterus“, cu predare în limba germană. După absolvirea liceului a studiat limbile germană și engleză în cadrul Facultății de Limbi Străine a Universității din București. A lucrat în presa scrisă ca redactor-șef la reviste pentru femei și ca traducător. A debutat în 2017 cu romanul În spatele blocului (Editura Nemira). În prezent locuiește în București, este traducător și profesor de limba germană. 

Fragment

Împreună

trag din țigară în întunericul care ne-nfășoară

și mă întreb

dacă și pe tine te-a îmbătat gustul nostru,

dacă te-a amețit și pe tine

mirosul nostru

împreună.

îmi trec degetele prin părul tău când adormi,

te țin strâns să nu-mi scapi și mă întreb

cât va dura,

dacă vom îmbătrâni

împreună,

tu și eu,

bunici cărunți în balansoare,

un câine mare, bătrân, dormind la picioarele noastre,

privind apusul împreună,

trebuie că am văzut asta într-un film.

Îmi place când adormi înaintea mea. Îți privesc profilul cum se conturează în întuneric, ochii închiși și liniștiți, expresia destinsă, pe buze un aproape zâmbet, aluneci ușor în somn și te duci. Eu rămân trează și te privesc, copleșită de instincte aproape materne, să‑ți protejez somnul, să te odihnești, să nu mi te tulbure nimeni.

E întuneric și pace, gândurile se furișează de prin colțurile în care conștient le tot alung și mi se cuibăresc în orbite, să nu le mai pot trece cu vederea. Gânduri îndrăznețe, care vor și speră, își revendică drepturile lor de gânduri lacome, vor mai mult, vor o viață împreună, alături de tine, până la capăt, chiar așa. Ar fi oare posibil? Să le permit să viseze?

Teritorii cucerite

întâi timid te‑apropii

și cercetezi terenul din priviri

curioase și agile ca niște veverițe cafenii,

estimezi șanse de fericire și verifici starea vremii

emoționale,

evaluezi situații și pui la cale strategii.

apoi încaleci vitejește și pornești în luptă cu hotărâre,

dârz, neînfricat,

în urma ta lași fiori și cutremur,

amintiri și destin,

te impui, domini,

trezești uitări, marchezi teritorii,

îți înfigi steagul cu mândrie

în ținuturile cucerite,

iar la sfârșit,

epuizat și fără suflare,

te apleci tandru și îți săruți

tărâmul cucerit,

înainte de a cădea amândoi

pradă somnului.

Apoi m‑ai ajutat să montez perdeaua, stăteai cățărat pe o scară și‑mi găureai tavanul cu bormașina. Îmi amintesc că aveai un tricou marinăresc și jeanși, și părul ți‑era mult mai scurt și îți legaseși o bandană roșie pe cap să nu te murdărești de var și eu îți țineam scara să nu se miște și mă topeam încet la baza ei.

Într‑o zi ai venit cu un rucsac mare, l‑ai trântit în hol și ai spus simplu: Am venit.

Și ai rămas.

Sarcină

cafea cu lapte și biscuiți din ăia de la Lidl

și‑un pic de cozonac Panettone,

că e cu stafide și ne place

ș‑un iaurt de băut, mare,

organismul are nevoie de calciu acum,

o mandarină, încă una, că‑s mici,

până pregătesc micul dejun.

eggburger‑ul e gata, cu maioneză și castraveți murați,

o felie de humus și una de zacuscă,

tot cu castraveți, că merge.

ceai cu o felie de pâine

cu dulceață alături, că e divină,

și gutuie, dulce‑amăruie.

mai târziu, pauză de gustare,

douăzeci de feliuțe de slănină cu pâine și castraveți

și‑un strop de tobă, bine că s‑a terminat,

din Brie mușc direct, și‑așa nu mai e decât jumătate

de pachet,

se topește pe limbă, discret.

inspectez frigiderul și îndes două felii de salam

stând în picioare, lângă el,

cu un moț de castravete.

lipsește ceva, poate un măr, aduc,

nu, era After Eight,

mănânc cinci bucăți cât lucrez.

la prânz, supă de roșii, cu găluște, un vis!

pui la cuptor, orez cu soia, leșin.

un rest de griș cu lapte și gem rămas de la copii, de ieri,

îl rezolv

și niște bomboane din punga lor,

o mandarină de plictiseală, cât diger,

încă una,

încă două.

strâng prin casă, cu pauză de pâine cu zacuscă

și castravete,

niște After Eight, nu mai contează cât.

după‑amiază îmi fac un ceai

pe care‑l beau cu biscuiți,

băieți, vouă nu vă e foame?

vreți o mămăliguță cu brânză?

e grozavă, delicioasă,

dar nu ține mult la stomac,

un măr și‑o gutuie,

că seara se mănâncă mai ușor,

trei felii cu parizer țărănesc

înghițite pe nerăsuflate la Pirații din Caraibe,

o mandarină înainte de culcare,

ba două, că‑s mici.

acum o lună aveam 45 de kile,

acum am 48.

Mă uit în oglindă și mă minunez, e fascinant. O persoană mică de statură, slăbuță și apoi burta imensă, de zici că am înghițit o minge.

Din spate nu se vede aproape nimic, sunt doar o persoană mică, mai plinuță. Dar când mă întorc din profil lucrurile se schimbă. Persoana din oglindă prezintă o excrescență uriașă în partea frontală, care întâi a fost de dimensiunea unei mingiuțe, apoi a devenit un pepene din aceia de care se vând cu grămezile în piața Obor, iar acum e cât o minge de plajă, dar tare și grea.

Mă întreb cât de atrăgătoare mă mai găsești așa, lipsită de grație și cu centrul de echilibru mereu anapoda. Mă aud cum gâfâi când mă întorc noaptea de pe o parte pe alta și îmi țin burta cu mâinile. Mă văd mergând încet și cât de caraghioasă sunt când nu mă mai pot apleca! Eram atât de sprintenă și de flexibilă, oare mă mai iubești și așa? Mi‑e teamă să te întreb.

Nou-născuta

are puncte roșii de transpirație

pe la gât și pe brațe,

în cap are bube gălbui

care se transformă treptat în cojițe.

are păr pe urechi

și pe spate, deasupra fundului,

are gâtul scurt

și coșuri pe nas,

dar mai cu seamă are

două pete roșii pe pleoape,

dispuse simetric

de parcă ar fi însemnată.

și totuși

îmi pare a fi cea mai frumoasă din lume.

Și parcă mi s‑au activat toate spaimele lumii, mi‑e frică de tot și de orice. Să nu se îmbolnăvească copilul, să nu i se oprească respirația în somn, să nu facă meningită, bronșită, otită, să nu fie apa de baie prea fierbinte, dar nici prea rece, să nu‑l tragă curentul, să nu sufere de foame, frig, sete, să nu mi‑l trezească vreun sunet puternic, să nu‑l zgârie pisicile, să nu te rostogolești peste el noaptea, să nu vină vreun cutremur, să nu mă lovească vreo mașină sau vreun fulger, să nu fie război, tsunami…

Ține‑mă

ține‑mă strâns, îmi spune

și se strecoară lângă mine.

se lipește cu spatele de pieptul meu,

se face ghem

și se învelește cu brațele mele.

îi simt mirosul cald

și o inspir,

cresc și devin zid, devin cetate,

fortăreață de netrecut,

păzind celmaidepreț

de monștri și balauri.

ține‑mă strâns, îmi spune.

și eu o țin.

Când se trezește întinde mâinile și caută. Ursulețul să‑i fie aproape, să‑i poată mângâia adormită blana moale și uzată. Și eu să fiu în apropiere, să se poată lipi din nou de mine. Se alintă, se lasă mângâiată în păr, se întinde. Deschide ochii mici și clipește leneș.

Rutină

sună ceasul, mă ridic,

fac cafele, hrănesc mâțele,

trezesc copiii, fac pachețele.

tu te întinzi ca un motan

languros după mirosul cafelei,

la fereastră, în soare,

silueta ta în contre‑jour.

mă opresc o clipă,

te privesc și mă gândesc

cât sunt de norocoasă.

și aleg hăinuțe,

umplu boluri cu cereale,

spăl dinți și fețe mici,

umplu ghiozdane, torn sucuri.

tu tragi leneș din țigară

și fumul te învăluie

și desenează forme senzuale

care amintesc de iubiri vechi

și pasiuni pierdute.

și îmbrac și încalț,

pregătesc, aranjez,

dojenesc, consolez.

tu răsfoiești presa pe telefon,

ești liniște, calm,

ești echilibrul meu și stâlp și stâncă,

suspin și mă gândesc

ce bine că exiști.

„bună dimineața, iubito“,

scrii tu apoi zâmbind

și trimiți mesajul

către un număr necunoscut.

Alifie

malaxorul meu învârte neîncetat

sentimente, senzații, durere și dor

se mișcă încet și scrâșnește,

scârțâie și se opintește,

până când, dupa 365 de zile și 365 de nopți,

ca‑n povești,

va scoate o pastă subțire și diluată

de sentimente, senzații, durere și dor.

pasta asta, am auzit,

e alifie pentru suflet,

vindecă bube,

albește vânătăi și închide răni.

se îmbuteliază, se pune‑n flacon

și se aplică de două ori pe zi

când doare cel mai tare.

dimineața și seara,

ziua și noaptea.

Am început să merg la terapie, dragule, umplerea timpului cu prieteni și activități de tot felul nu mai dă roade. Distanța dintre clipe e tot mai lungă și am obosit să mă lupt singură cu fantoma ta.

E drăguță terapeuta, blândă și calmă. Îmi tot repeat că e doar o etapă, chiar dacă mie mi se pare că nu mai ia sfârșit, îmi explică mecanismul unei pierderi, iar eu sunt o elevă conștiincioasă care‑i soarbe cuvintele.

Am întrebat‑o cât durează iadul și mi‑a spus că, în general, între șase luni și un an. Dar sunt și cazuri extreme în care ține mai mult. Mi‑am jurat să fac tot ce‑mi stă în puteri să ies din starea asta cât mai repede. Mi‑am fixat un deadline, încerc să mă țin de el.

A doua tinerețe

și acum va urma o perioadă de adolescență,

mi‑a spus terapeuta

și eu n‑am crezut‑o,

sunt femeie serioasă, nu e cazul meu, am gândit

și‑acum hălăduiesc ca un câine vagabond

mă‑nhait cu prieteni vechi și noi,

n‑am stare, pereții mă strâng,

concerte, cluburi, alcool și tutun

și nopți nedormite acasă, amor nebun

și fără viitor,

după divorț femeile o iau razna, se spune,

încearcă să recupereze tot ce‑au pierdut,

trăiesc cu pasiune,

aleargă timpul și‑l biciuiesc cu patimă

să stea locului până ajung la zi

cu numărul amanților ratați atâta vreme.

nu e cazul meu,

pentru că eu, în zori,

când noaptea a obosit și cluburile se închid,

încă mă întorc,

desculță,

cu inima franjuri,

la tine.

Joc teatru, iubitule, nu vezi? De ce mă crezi?

Mă prefac că mă distrez cu noua‑mi libertate și mă dau ocupată tare. Încerc cu disperare să te fac gelos, nu‑ți spun ce simt, mă ascund de tine. Aș vrea să știi că nu‑i așa.

Mimez și‑n fața lumii, aproape mi‑a trecut, uite ce grozav mă simt, câți prieteni am și ce de bărbați aș putea avea, dacă aș vrea!

Cineva, ceva nu‑mi dă voie să simt până la capăt.

Orgoliul? Eu? Eu, orgoliul?

Vara de după vară

singură pe o plajă pustie

într‑o după‑amiază

față‑n față cu marea

câțiva pescăruși ciugulind din spuma valurilor

sparte domol

în spatele meu soarele a apus deja după deal

epava îmi rânjește din larg cu dinții ei ruginiți

și pe drum numai colb,

te apropii, te simt.