elefant.ro

Poate că nu aş fi început romanul „Fiecare cu povestea lui” dacă nu aş fi aflat despre Jean-Paul Dubois că, jurnalist fiind, şi-a început cariera scriind cronici sportive. Sigur, născut în 1950, Dubois a avut tot timpul să sară de la aceste aparent futile cronici către nişte domenii ceva mai „pretenţioase” precum justiţia şi cinematografia, dar acest detaliu m-a atras în felul lui enigmatic, aşa cum orice alegere pe care o facem îşi găseşte un racord, cât de subţire, în trecutul nostru personal.

O surpriză plăcută, da, ba chiar foarte plăcută acest roman în care vocea narativă este cea a unui deţinut. Paul Hansen execută doi ani de pedeapsă într-o închisoare canadiană – situată nu foarte departe de fosta sa locuinţă – dintr-un motiv pe care nu-l aflăm de la început. Bănuim doar că nu are cum să fie ceva foarte grav prin prisma duratei detenţiei, însă intrăm la bănuieli când aflăm că Paul stă în aceeaşi celulă cu un criminal, un uriaş pe nume Patrick Horton.

Dubois a împletit mai multe registre şi tonuri în acest roman, parcă propunându-şi să şi transmită un mesaj printr-o poveste cât se poate de serioasă, dar şi să amuze prin tot felul de situaţii şi replici, în partea de amuzament folosindu-se în special de uriaşul Horton, a cărui interacţiune cu acest onest şi aparent echilibrat Paul Hansen dă culoare şi ritm cărţii.

De fapt, trei sunt direcţiile spre care este îndreptată naraţiunea. Cea mai importantă cred că este istoria personală a lui Paul Hansen, care înainte de a ajunge la închisoare a fost portar, administrator şi om bun la toate (inclusiv la consiliere psihologică ori ajutor medical) într-un imobil. Conştiincios şi dedicat, Paul Hansen ştie să-şi facă meseria foarte bine, deşi pune nu de puţine ori umanitatea şi prietenia înaintea birocraţiei şi a respectării obtuze a regulilor administrative. Asta îl va afecta la un moment dat, când imobilul ajunge să fie condus de un personaj cu o altfel de optică… Hansen e genul care ştie să-şi facă treaba cu omenie dacă îl laşi, însă îşi pierde reperele atunci când are de-a face cu absurdul. Asta i se trage, se pare, din educaţie, şi aici e vorba despre a doua direcţie a romanului, pentru că Dubois povesteşte mult şi despre părinţii lui Paul Hansen.

Un pastor din Danemarca, mai exact din Iutlanda, şi o franţuzoaică frumoasă care gestionează timp de câţiva ani un cinematograf, aceştia sunt părinţii lui Paul şi principalele sale influenţe. Interesant la tatăl său e că îşi pierde credinţa, iar inedit la mama sa e tipul de filme pe care le proiectează în cinematograf (inclusiv filme cu obscenităţi, ba chiar porno, în numele unei aşa-zise libertăţi de expresie). Pe lângă părinţii lui Paul, un rol de o oarecare importanţă în roman îl are partenera lui, Winona, care pilotează avioane şi prin rolul ei pasager pare să slujească dorinţei scriitorului de a pune în contrast detenţia cu libertatea.

În fine, a treia direcţie pe care am identificat-o ar fi cea a revoltei faţă de nedreptate. Poţi să fii cinstit şi să-ţi vezi serios de treabă, dar în acelaşi timp să o păţeşti, să vezi cum eşuezi, deşi ai făcut tot ce a ţinut de tine ca lucrurile să meargă. Paul corespunde acestui tipar, iar romanul dă glas revoltei pe care el o mai resimte încă şi la închisoare, într-un moment şi un loc în care nu îşi înţelege vina şi de unde a izvorât ea. După cum povesteşte Paul Hansen despre tatăl lui: „Credinţa fusese aruncată la gunoi. O alta îi luase locul. Tatăl meu avea nevoie să creadă.” El însuşi are nevoie de o reformulare a propriului sistem de valori, pentru a înţelege cum de a ajuns atât de jos:

„Detenţia lungeşte zilele, dilată nopţile, întinde orele, dă timpului o consistenţă păstoasă, vag dezgustătoare. Fiecare încearcă sentimentul că se mişcă într-un noroi gros din care trebuie să se smulgă la fiece pas, rezistând eroic tentaţiei de a se lăsa în voia scârbei de sine. Puşcăria ne îngroapă de vii.”

Este detenţia utilă în cazul cuiva care nu înțelege unde a greșit? Da, fapta antisocială este acolo şi da, există pierderi care ne pot dezechilibra. Totuşi, cum ne înţelegem vina? Stând într-o celulă cu un criminal, ascultând de fiecare dată când acesta îşi face nevoile la singura toaletă din acel spaţiu îngust?

Revenind la tatăl lui Paul Hansen, pastorul fără credință, orice greşeală poate fi minimalizată prin această vorbă: „Fiecare cu povestea lui”. Citind mărturia lui Paul Hansen, nu ai cum să nu empatizezi cu el şi să nu te întrebi dacă ai fi făcut la fel, chiar şi cu riscul de a ajunge asemenea lui la închisoare. Eu, unul, cred că da. Şi aş fi fost coleg de celulă cu unul ca Patrick Horton.

Jean-Paul Dubois, „Fiecare cu povestea lui”, Editura Litera, anul publicării: 2020, traducere din limba franceză şi note de Andreea Năstase, nr. pagini: 256

Cartea poate fi cumpărată de la:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here