O s-o zic din capul locului, ca să fie clară treaba: nu cred că sunt cititoarea ideală pentru poezia pe care o scrie Cristina Ispas. Mai simplu ar fi fost să nu fi scris despre ea și volumul ei reeditat, rezervația, dar asta ar fi fost soluția ușoară, iar eu mereu îmi complic viața., dar îmi place să mă provoc singură și să mă scot din zona de confort.
Mi-e greu s-o plasez într-un context poetic pe Cristina Ispas. Nu am ca punct de referință decât rezervația și câteva poeme din ceea ce cred că e volumul fetița. mixaj pe vinil. Din câte știu, n-a făcut parte din nicio gașcă/haită literară (sau poate exagerez, pentru că a fost membră a clubliterar.ro, locul acela mitic unde s-au format destui 2000-iști între ei). O prezență extrem de discretă, atât de discretă încât ar fi trecut neobservată pe radarul meu poetic dacă nu făceam un atelier de poezie cu ea la Mornin’ Poets, în vara pandemică a lui 2020. Știu că i-a plăcut un poem din cele trimise ca temă și cred că înțeleg acum de ce, deși nu prea scriu ca acel poem care i-a plăcut ei. N-o să mă apuc acum să stabilesc dacă e 2000-istă sau nu, că Iovănel s-a plictisit de cât 2000-ism a dat în volumele de debut ca membru al juriului pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM pentru anul 2021 și, de fapt, toată lumea s-a plictisit de discuția asta sterilă (I, for one, îmi dau ochii peste cap și nu sunt membră în niciun juriu). Mai bine mă concentrez pe de ce e atât de neîncadrabilă poezia Cristinei Ispas în peisajul poetic actual.
Volumul e împărțit în patru plachete, cea mai consistentă dintre ele fiind prima, „oameni de weekend”. Într-un fel, afli din primul poem, care e înaintea plachetei anterior menționate, cam ce populează poezia din rezervația: grupurile de oameni, de prieteni, realitatea care gravitează în jurul grupurilor:
„jos de tot/ după ce cobori scările/ între pereții din piele groasă și caldă/ în jurul mesei/ sunt prietenii// râd mult/ și consumă mult,/ pradă unei dulci amețeli// vocile se amestecă/ până când masa devine pentru ei/ un obiect fără rost/ un loc de joacă prea bine marcat/ iar diminețile vin din ce în ce mai greu/ atunci grupul se uită în sfârșit la lume/ și are impresia că o descifrează/ are impresia că o înțelege perfect” (p. 7).
Grupul este un fel de suprastructură care ține totul legat, care face totul mai suportabil într-o lume atomizată, care pare că există doar în weekend sau în vacanțe, concedii, iar aceste interstiții încă existau în 2011, când a apărut prima dată volumul. Deși aceste momente (și poeme) par niște buzunare în care oamenii prinși în lianele capitalismului se retrag pentru a-și mai trage sufletul, realitatea tot este resimțită, semn că straturile eului privat sunt foarte subțiri:
„între calafat și severin sudul e incandescent/ pomii sunt arși iarba pârjolită și nu ne întâlnim cu nimeni/ rarele priviri ricoșează când ne ating, speriate” (p. 11), „doina ne sună dintr-un aeroport/ ea și prietenul ei au fost în vacanță în cairo/ ea și prietenul ei s-au despărțit în vacanță în cairo” (p. 14), „o nouă dimensiune începe să pâlpâie acolo jos, în filamente/ brusc mă simt respinsă/ în vagonul de tren corpul începe să se rușineze/ părul se cere aranjat în geam mușchii feței se deblochează” (p. 26).
Toate aceste mici secvențe, amortizate din punct de vedere emoțional, se simt ca niște vise în care au loc glitch-uri spre zona de coșmar, dar imaginea se schimbă atât de repede încât nici nu le percepi.
Și abia asta mi se pare interesant la poezia Cristinei Ispas: deși a fost, more or less, crescută în sânul și spiritul douămiismului, categoria confesivității e chiar o categorie în cazul ei. Este un act pur retoric, care refuză să fie învestit cu toate atributele emoționale și/sau existențiale cu care ne-a obișnuit douămiismul. Poeta nu are nevoie de sânge, de vene deschise, de durerea lumii afișată pe toți pereții ca să-ți arate că ceva e în neregulă cu noi, că undeva doare, doar că nu vrei să recunoști asta. Avem de-a face cu o durere surdă, aproape imperceptibilă, cu care ne-am obișnuit. Este o realitate vătuită de capitalism și dorința noastră de a ne retrage din lumea care ne dorește niște consumatori eterni:
„aici e capătul indiferenței/ de aici începe un fel de înțelepciune/ un fel de compromis// casa e mai mult goală/ camerele sunt întunecoase și reci/ ca niște planete îndepărtate/ dani s-a dus să urce munți/ eu am rămas singură cu bătrâna mică și palidă/ în fiecare noapte își visează sfârșitul/ și mi-l povestește la micul dejun,/ în timp ce își înmoaie pâinea uscată/ într-o cană de tablă plină cu lapte// în apropierea ei diminețile capătă gustul oboselii/ iar privirea se întoarce refuzată de pe lucruri” (p. 27).
Eu nu sunt de acord cu prefața lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în care spune că abia de la al doilea ciclu de poeme se simte distanța, tonul metalic și rece al poeziei. Mie mi se pare că se simte peste tot în volum, că există o distanță evidentă, mai ales dacă ne uităm la poetica general întâlnită la nivelul poeziei românești în jurul anului 2010. E o răceală protocronistă (haha!) atât de specifică poeziei postumaniste care a început să se scrie odată cu noul deceniu. Și mi se pare cu atât mai simptomatică această răceală cu cât avem un poem pre-pandemic premonitoriu:
„un grup de adolescenți cu măști chirurgicale pe față/ în drum spre școală/ pentru un timp uită de epidemie/ râd mult și se unduiesc cu gențile atârnate la șold/ ceva îi mișcă din căști/ uneori când râd mai tare masca le alunecă/ și atunci se opresc puțin s-o aranjeze/ apoi își amintesc”.
Ceea ce vreau totuși să mai observ este faptul că volumul este completat numai bine cu desenele Cristinei Ispas. Într-un mod bizar, cred că aduc o doză de falsă naivitate universului poetic vătuit, care nu pare să aibă o zonă clară de tensiune. Dar e o naivitate eerie, care insolitează. Personal, pe unele dintre ele mi le-aș face tablou/ mi le-aș pune pe pereți.
second life. Eastern Europe
dimineață, viv și cu mine ne-am dus pe o insulă
în second life unde am dansat pe ceva muzică din ’80
după care ea s-a teleportat cu o lesbiană
m-a lăsat singură într-un magazin
de unde n-am reușit să-mi cumpăr nimic
apoi m-am întâlnit cu alex
care mi-a povestit cum a încercat și el într-un hotel
să agațe o lesbiană, dar că n-a prea mers
mai aveam la dispoziție câteva minute până să plec la job
așa c-am frunzărit câteva peisaje cu ghețari
abia când teo m-a întrebat dacă poți viola pe cineva
în second life m-am gândit că s-ar putea totuși
ceva să nu fie în regulă cu mine i-am spus că nu știu
dar i-am promis să încerc într-o zi
să violez pe cineva în second life pentru el
după job m-am dus pe terasă
un tip nou se străduise în ultimele săptămâni
să convingă grupul că e homosexual
acum toți îl credeau pur și simplu dezorientat și obosit
când a venit era fumat și-a comandat suc de vișine și o bere
mi-am scos casca pe care încă o mai aveam într-o ureche
i-am plasat-o lui și imediat a început să bâțâie din cap
mi-am amintit că tot cu el avusesem mai demult o discuție
despre plictiseala care ar trebui să se vadă pe față
ca un fond de ten de proastă calitate sau așa ceva
dar acum ne împrieteneam în viteză
nu trebuia să fim nicăieri nu ne aștepta nimeni
numai noaptea, după ce ai sunat tu,
am avut senzația că patul e ridicat undeva foarte sus
și un omuleț se tot plimbă agitat pe sub el
iar după o noapte fără somn
zorii vin mai negri și mai intenși ca furtuna
Cristina Ispas, rezervația, ed. a 2-a, reviz., Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 105
Puteţi cumpăra cartea de la:
Imagine reprezentativă de Cristina Ispas (crop)
scrie un comentariu