polirom.ro

Felul meu de existenţă la stările cele mai adânci, mai grele, este versul. Cu el mă ridic la marginea golului/coşmarului/trăirii şi pot să arunc o privire la viaţă, de jur-împrejur. Cu el pot merge mai departe sau cântări ziua şi întâmplările, totul. Este izvorul.

Rezistenţa la noua posesie, a virusului nou, invizibil şi de nestăvilit, a fost din partea mea volumul de poeme Ai moartea pe faţă, scris după starea de urgenţă de acum un an. Frica a schimbat repede „faţa” omului, de unde semnificaţia măştii, una care în loc să acopere, să ferească de urgie, actualiza frica, menţinea pentru cel cuprins în ea chiar ideea de pericol. De aceea mi s-a părut că nu poate fi evitată, nici ignorată „vederea” clipelor de panică şi de moarte chiar, ci doar… notată. Cred că neutrul ţine la distanţă isteria, controlează frica, o sperietoare care îţi umblă prin oase când eşti silit la captivitate (în/de orice fel). Mai ales cele două luni de şters clanţele, suprafeţele, de păstrat distanţele… fizice de alţi oameni ne-au împins, parcă, la marginea gândului şi a înţelegerii (celuilalt). Mărturisesc, totul era privire, întărită ca inima din… Biblie, o floare de carne, motiv literar în volum, care se tot măreşte, frumoasă, dar acaparatoare, morbidă. O floare carnivoră devenise teama însăşi, materială de această dată ca stare, sfetnicul la pândă, aproape simţit în aer, mai ales că Spitalul Judeţean, devenit suport… covid, din apropiere se răspândea cu sunete de sirenă de la salvări pe străzi. Sirenele plecau şi veneau continuu ca un semn al prezenţei nevăzutului, ca însuşi chipul de la microscop al covid-ului, deodată risipit în aer. Sau aşa îl vedeam, cu zilele în fugă, tot mai lărgite, mai înflorate, strecurându-şi cu abilitate înţepătura printre ştirile din mass-media sau privirile vecinilor sau… Până şi viselor le lipsea oxigenul, în ele cădeau crâmpeie de amintiri frumoase, acum inutile.

Pentru ceva timp am simţit la ştiri, în drumurile scurte la supermarket, farmacie, piaţă, cum o gheară intra în ochii şi respiraţia omului. Nu se putea trăi aşa. Am respirat, adică am scris câte un poem, frica nu mai avea scalpul rece, respirarea în „vers” o risipea. Afară se încălzise. Aşa, parcă timpul se mai liniştise. Şi corpul. Era Vers.

Adevărat, ni se iau puterile odată cu limitarea libertăţilor (şi banale). Mai ales moartea din jur şi imaginile ei, uneori tipărite, distribuite/difuzate propagandistic, măresc, deformează chiar… „forma”, dimensiunea cea înţeleaptă a trecerii dincolo, seninul ei. Se distruge un asemenea cer, lucrurile se întâmplă prea aproape cu cât e forţată, cerută nevoia distanţării şi izolarea. E suspendată comunicarea, în ciuda teoretizărilor, şcolilor, discursurilor, surogatele ei se multiplică. Cred că starea actuală, de cădere din cât de câtul paradis al relaţiilor umane, al circulaţiei în spaţiu etc. poate fi străbătută de fiecare cu ce izvorăşte din el, din „natura” lui.

Am notat câteva întâmplări, câteva treceri în moarte şi alte angoase, pentru că toate din jur încă strâng. Unele vieţi stăteau agăţate la aparate, apoi nu mai stăteau. Versul ţine/a la distanţă asemenea clipe, măştile deveniseră şi încă mai sunt prezenţele noastre, cele împietrite de mirare, de aceea le de-scriu ca pe nişte „cristale”, de fapt un fel de interioare cu gândurile ţepene.  De atunci, de la scrierea-notare au trecut multe zile şi nopţi, dar sunt tot puse la pământ şi azi. Fără mişcarea liberă de dinainte au pentru noi organele scoase, nu putem merge doar de la o privire la alta, de la afară înăuntru şi invers când ele ajung să se confunde. Comunicarea nu funcţionează prin tuburi de oxigen, imaginile din spitale sunt, încă, prezenţe grele, gata să se apropie cu floarea lor devoratoare. Versul ne întăreşte, respiră şi sper ca volumul de poeme, citit, să aducă o asemenea… uşurare.

Mă bucur că am găsit la Editura CDPL o echipă „matură” în… tinereţea (încă) ei.

Aş reda în final un poem demonstrativ (doar) la temă:

ai moartea pe faţă ce ai

spune femeia cât o tarabă

pătrunjelul ceapa salata ridichile

ea vinde moartea

cu o pânză de zi şi de noapte

în loc de ochi

salata ceapa ridichile nu se mai vând ca altădată

ce ai întreabă de la tarabă

şi ea cu ce să se hrănească

dacă nu face bani din salată

pânza o înfăşoară

cumpărătorul o înfăşoară

ai moartea pe faţă strigă din necazul ei femeia

şi el se depărtează dar pânza

acoperă piaţa

aşa moartea se vinde mai bine

legată cu sfoară

verde la faţă

ca pătrunjelul salata

ce ai strigă moartea la fiecare

fără odihnă în pânză

atunci femeia taie o bucată din ea

să poată respira

şi bucata se vinde repede

ea taie mai departe

pune petice de pânză pe feţele oamenilor

toţi plecau cu ele în oraş la serviciu

femeia a început să lucreze şi noaptea

la prima oră nu mai avea decât aer pe tarabă

deasupra ei aer

l-a decupat şi pe el

se vindea

dacă spui că e moartea se cumpără

şi îi era tot mai bine

şi începe să taie din propria umbră

se vindea

Viorica Răduţă, „Ai moartea pe faţă”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 126


Puteţi cumpăra cartea de la:


Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.

Fotografie reprezentativă de Daan Stevens pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here