cronici recomandări

Robert Învederatul

Din Robert Şerban, multiplul, alegem Învederatul, cel care se autoexpune paradoxal („să mă privesc pe fereastră”) văzând ce se întâmplă prin lume, a lui şi a tuturor, o perspectivă conştient accelerată, de unde şi magia, parabolicul imprevizibil, meditaţia, reflecţia, cum ar veni, distilarea sau lărgimea de… culori-versuri din curcubeul liric al experimentului poeticesc, unul anume, dar şi cel de faţă, antologia din frumoasa colecţie a Editurii Cartier, 2022. Se fixează din primele poeme unghiul vizionar („optica personală a ochilor”), misiunea cuvântului fiind una alchimică (de fapt, „consecinţele amestecului”), pentru care este nevoie de o iluzie de optică/viziune („un surplus de cuvinte/ ce măresc viteza imaginilor”, s. n.).

Esenţialul, uneori chiar ineditul, paradoxul, pilda, adiţiunea, comprimatul, evocările ţin de mutaţia, de ochiul vizionar al autorului, inocent în vederi, ilustraţii, întâmplări rememorate, dar supravegheat de la începuturi prin dicţie, ritm, tăietură, compoziţie de către sufleorul matur, care introduce noi sensuri, noi „fugi”, proiecţii de tip liric. Formula e deconspirată, acoperind mica „observaţie” din natură, ca de obicei, de poetul însuşi: „un nor/ nu e decât un nor/ chiar dacă/ uneori/ se arată în chip de fiară/ de explozie atomică/ de bătrân zbârlit şi furios/ de cireadă hăituită/ de cavaler cu sabia ridicată// chiar dacă aruncă fulgere/ bucăţi de gheaţă cât oul/ şi pare că fierbe înnebunit/ un nor/ nu e decât o formă a singurătăţii/ care/ uneori/ îţi dă puţin de lucru”.

Copilăria, familia, adolescenţa, tot traseul de detalii, clipe, fapte, şi cotidiene, voit demitiza(n)te, anti-lirice, se adâncesc în poantă (Vântul cel bun, Şut-speranţă, ş. a.), în parabolă (extraordinarul mijloc de clopot, „mort înviat în ploaie”, îngerul căzut din Aripi de-o zi, sau glonţul din momentul revoluţiei timişorene, 23 decembrie 1989…), în paradox (ca în Cum, Tehnici de camuflaj, Mă ascund, etc.), dar toate notaţiile capătă mutaţii (şi) abisale (ca în Vreascuri, Să fac acelaşi lucru, etc.).

Vina tragică se strecoară în detalii, meditaţii grave sau uşoare alegorii (aş menţiona Cele cinci simţuri), în expuneri de oameni şi locuri aparent line, prozaice, dar cu ţâşnirea arteziană de dedesubt a sugestiei, sensului, altul, grav. Sugestiile sau criptările neaşteptate ale celor mai simple şi comune gesturi, momente, amintiri vin din unghiul care le aşază, deodată, sub ameninţarea limitei, sub linie, cea a morţii infiltrate în viaţă, a pierderilor, neputinţelor, golului existenţial, dar cu o suavitate şi domolire marca Robert Şerban. Peste toate planează religiozitatea crezului poetic, singura unitate de măsură a rezistenţei omeneşti în statutul de loc şi de timp. Bine conturate.

Nuanţe, obscuritate ori sensuri multiple, fie şi ludice, sunt strecurate înăuntrul, pe finalul sau în suspansul, în privitul dintr-o altă/anumită perspectivă a comprimatelor, stenogramelor lirice, cu tot sâmburele tare, unul epic. Simplitatea ilustratelor, însă, ori doar tuşa de fapt divers, familial/r, comun, etc., e dinamizată de celălalt strat semantic, care face ca suprafaţa evenimenţială sau mnemotehnică să arate ca o fotografie mereu în mişcare, developată tocmai în clipa translaţiei de sens/uri, senzaţii, sentimente, aluzii în clipa de graţie („când nimereşti unghiul bun”).

Delectare, seducţie, dar şi subtilitate la acest precursor „tânăr şi taliban”, cum se şi recunoaşte târziu (deşi scoate din antologie destule dovezi… lirice), Robert Şerban construieşte atent volumele de poezie, mai ales de la Cinema la mine acasă. Dar autorul îşi găseşte de la început formula, simplu în multiplu, de fapt, de sens şi trăire, indiferent de apartenenţa, situarea sa în cutare familie ori mişcare literară. Este rapid în a desfăşura cel mai „accidental” traseu ont(olog)ic, ţintă în desfăşurare, încă, fără a fi vorba de poezie accidentală vreodată (experimentul e o demonstraţie-album a maturizării, culminaţiei sale întru scriere/poezie). Volumele sunt adevărate autografe, autentice fiecare, incluzându-l pe cel experimental doar ca moment şi loc de scriitură, de facere, nu de desfacere, cum e, de altfel, revelatorul mnemotehnic, făcut, nu întâmplător, în vers-culoare, într-un volum-timp acumulativ şi într-un loc Pygmalion… pe un… „pergament” anume.

Poemele au poziţii diferite, multe sunt compoziţii aparent simple, dar cu umbre şi înţelesuri chiar criptate, cu tăieturi şi trasee neaşteptate, au vârf ascuţit, de altfel semnalat ca artă poetică, o dată în literalitate: „cobor în josul poeziei/ rând după rând/ încet/ (…)/ foarte prudent/ vers/ după/ vers/ până când ajung la ultimul// stau acolo câteva clipe/ mă uit în sus/ atent/ sticlos/ apoi/ mă arunc”, altă dată chiar în crezul liric, nu întâmplător asociat unei „munci” de pe vremea bunicului.

Robert Şerban nu se lasă corupt de tuşele grosiere ale vieţii şi scriiturii, dăm, mai degrabă de semiton, de graţie, chiar şi când gheara poetică e mai… sălbatică, mai arcuită pe demistificare şi răspăr. Uşurinţa cu care trage zona cea mai nesemnificativă a cotidianului, faptului divers, în desfăşurătorul său liric, acuitatea de observator al gesticulaţiei comune, al personajului comun sau de familie, sinceritatea memorialistică, până la mimarea stângăciei de viziune infantilă, de pildă, sunt orchestate cu autoritate. Naşterea poemului e totdeauna gestică sacră: „scot cuvintele/ din poem/ cu îndîrjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucățile de lemn/ dintr-un par”.

Ca un pictor de… fragmente din cotidian sau de familie (tema copiilor capătă accente ascuţit dureroase datorită sentimentului său de părinte), văzute fie în cheie magică, fie parabolică, fie paradoxală, Robert Şerban află de la primul volum, Fireşte că exagerez, suflul cu două tăişuri. Unul e al demitizărilor, celălalt al reaşezarii printr-o respiraţie subtilă, pe dedesubtul măruntului fapt divers. Orice mărunţiş existenţial, fiecare portret, inclusiv cel al locului, sunt plasate cu o seducătoare inocenţă/sinceritate în… decor sau, deloc întămplător spre capătul antologiei, pe o… bobină de hârtie, în plin proces creator, unul iarăşi demistificator pentru cine trăieşte astăzi în pre/judecăţi versus scriitorul/poetul nostru cel contemporan. Nu mai defilează ipostaza lui sacră, de intimitate, nici a celui alungat din cetate/decor existenţial, ci una plină de autenticitate, a poetului prins în pânza realului, şi acesta în mutaţie, perspectivă lirică. Este vorba de o ramă meseriaşă, cotidiană, şi cea din amintiri, dar suflată de spirit, clar/vedere, cu conotaţii subtile, în care lumina şi întunericul coexistă. Revin la un pasaj incipient tocmai pentru că polizarea versificaţiei este desfiinţată, cel care scrie la persoana I, voit suavă, se situează dincolo de anchiloză, de clişeu, de prejudecăţi, fie şi cea critică: „ierarhiile încep odată cu/ plictiseala/ șlefuită ca o fereastră a orbilor” (s. n.). Actul poetic e, însă, paradoxal, mereu situat în poziţia lui ancestrală tocmai când periplul amintirilor formatoare de viaţă şi de moarte din Poemul curcubeu, de pildă, îl aducea în… cotidianul deja artist al Timişoarei: „convins că voi muri / mi‑am scris pe un petic de hârtie testamentul/ şi l‑am băgat în buzunarul de sus al vestonului/ în cel din dreapta/ (în cel din stânga am pus monede de 1 leu şi 3 lei/ ca să‑mi apere inima)// aveam o dorinţă mică micuţă/ cât o propoziţie/ să‑mi fie publicate într‑o carte poeziile”. Sensibilitatea se potriveşte nu doar concentratelor, ci şi lărgimii din Poemul curcubeu…, un compus din mici secvenţe narative, aranjate pe momentele unui bilgdungsroman liric.

Doar la prima vedere poemele sunt tranzitive, iar cotidianul sau aminitirea pre-text şi pretext. Un personaj ca moartea parafină se strecoară cu semnal lugubru, („inima mea e o ciocănitoare flămândă (…) zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta”), alteori e doar notată şi devine mai gravă aşa: „mi-a murit un prieten/ e ca și cum aș fi rămas fără o mână/ sunt tot eu/ dar nu mai sunt eu tot”. În Poemul curcubeu-un experiment lumina şi întunericul, frica şi fantoma-abur, provenită, concret la prima vedere, de la gerul exterior şi cel interior, inclusiv din case, sunt translate ca personaje simboluri, elemente ale timpurilor comuniste, dar prinse în secvenţe „naive”, ca relatare, mature în conturarea torturii din acea vreme abia la revelator odată cu sensurile din spatele… covorului de amintiri şi întâmplări ale omului şi poetului Robert Şerban. Un moment tipic perioadei comuniste e tratat copilăresc până la translaţia în dramă, trăită cu intensitate la developare. Dintr-o simplă rememorare, ca toate în acest poem, trauma devine una ontologică:

„problema părinților mei nu mai era

decât gazul
care nu se găsea decât cu pile și relații
dar până la urmă tot bunicii făceau
rost de el
dădeau ouă la schimb
sau lapte sau carne sau țuică sau slănină
și îl primeau în sticle de un litru
astupate cu vârfuri de glodeni
ai mei puneau sticlele cu gaz undeva sus
în debara
ca nu cumva
din cauza întunericului
să le confundăm cu vreo sticlă de ulei
de vin de țuică de bulion
ori de cine știe ce minunății
mai erau pe-acolo
și să bem
destule dintre rudele noastre și prietenii noștri
băuseră gaz din greșeală
îmi imaginam ce gust trebuia să aibă
dacă puțea în halul ăla
toate casele colegilor mei trăsneau a gaz
pentru că în tot Severinul se lua curentul
ore în șir
mai ales iarna”.

Asemenea traume curente sunt expuse de… vocea copilului lipsit de cenzură, mai întâi, dar substratul se dovedeşte greu de semnificaţie, greu de digerat. Iată exemplul fantomei: „eu aflasem că toţi cei care îşi băgaseră/ fantomele‑n seamă/ au sfârşit sufocaţi de ele”, ori au dispărut, că au emigrat, sau au fost ucişi, apăruţi după un timp „pe un mal al Dunării/ cu ochii largi deschişi”, iată şi sfatul venit din familie cum sună tipic, amuzant, dar şi cu greul înţelepciunii în el: „muică s‑asculţi de mumă‑ta şi de tac‑tu/ şi să‑nveţi carte să n‑ajungi ca noi/ că vezi şi tu cum ne chinuim”. Supraveghetorul de sensuri e mereu dedesubtul relatărilor, traduce momentul cu alte înţelesuri, cum ar fi stingerea luminii, unul dintre coşmarurile comunismului târziu, aici deliberat relatat din perspectivă infantilă ca să poată răsturna viziunea însuşi reflectorul, şi pe bucăţi, şi pe ansamblu. Un pasaj ca tăierea luminii: „întunericul stingea ceva în mine/ și îmi dădea un fel de curaj/ (…) iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/ și de asta îl însoțea îndeaproape/ frigul/ amândoi soseau cam pe la 6 seara/ și uneori întunericul nu pleca nici la 11”, este supervizat de autorul martor şi pus pe mutaţii de sens: „…la priză la priză la priză/ unii băgau câte-o sârmă și o terminau/ pentru totdeauna/ cu frigul// viața era mai lungă pe-atunci/ fiindcă întunericul mișcă fără putere timpul (…) 10 părea că n-o să mai ajungă la mine-n cameră/ iar 11 cobora din tavan/ odată cu strigătele victorioase ale vecinilor din cartier”. Totul se încarcă de sugestii grave. Alte notaţii sunt tranşante, în dungi de naivitate şi dramatism deodată: „pe întuneric vezi cel mai bine/ hai privește/ moartea a apărut și ea de câteva ori/ în carnea și oasele unor oameni/ pe care-i iubeam sau îi cunoșteam” sau: „frigul mai rămânea cu noi/ şi ni se furişa în degetele de la picioare şi de la mâini”. Chiar şi ipostaza de soldat în armată, la revoluţie, e paradoxală; relatarea nu e doar străvezie, acut verosimilă, ci şi înaintată în alte înţelesuri, mai grave.

Citiţi şi veţi vedea… filmul învederat Robert Şerban ca pe un jurnal la două mâini, una tranzitivă, alta intranzitivă. Aş semnala o mostră de proiecţie de acest tip, în care măruntul familiar e învins şi, totodată, ascuns, parabolic, în meditaţie şi paradox: „facem mămăligă bem țuică/ ne uităm la un film sârbesc și râdem// câte unul mai pune în treacăt mâna pe televizor/ ca pe unul pe care te poți baza oricând/ fără să clipești// la un moment dat/ mi se pare că îl văd pe unchiu᾽ Titu/ și îi spun lui tata/ taci și amestecă/ să nu se prindă/ îmi răspunde atent la faze și la replici// în oala pusă pe foc/ mămăliga turuie o poveste/ mă uit în gura ei/ ca un surd/ și între două cuvinte/ strecor lingura de lemn/ și fac ce ar fi făcut tata/ dacă n-ar fi fost un cinefil/ surprins de propria-i producție de țuică// toată familia ciocnește și râde în hohote/ râd și eu/ râde și mămăliga”.

Robert Şerban, Învederatul. Poeme alese (1994-2022), Editura Cartier, anul publicării: 2022, nr. pagini: 255

Cumpăraţi cartea de la:

…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):


Fotografie reprezentativă: Łukasz Łada / Unsplash

despre autor

Viorica Răduţă

Viorica Răduţă a debutat cu poeme în SLAST, 1987, şi editorial cu volumul de versuri „Patimi după mine”, Editura Novelnet, urmat de „lipsă la psalmi”, Altvision, 2000. Alte titluri: „Al 13-lea Iov”, Editura Eminescu (2003), „când amintirile corpuri subtile”, Editura E 9 (2007), „Viaţă de apă de uscat”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă (2008), „cam toţi murim”, Editura Limes (2010), „Mama întreabă dacă stau până seara”, Editura Limes (2013), „Când se duc în uitare”, Editura Pleiade (2015), „Arsura umblă după trup”, Editura Next Page (2018), „O sută şi una de poezii”, Editura Academiei Române, 2019, „Ai moartea pe faţă”, Editura Casa de Pariuri Literare.
A publicat eseuri: „Graalul fără Graal”, 2002, şi „Interpolări şi interpolări” (2007).
După prozele experimentale: „Înainte de exod” (1998) şi „Irozi” (2001), apar romanele: „Hidrapulper”, 2007, Ideea Europeană, „În exod”, Cartea Românească, 2008, „Mamamea moarte”, 2008, Casa Cărţii de Ştiinţă. Publică proza „În două lumi” (2013), Cartea Românească, „Vremea Moroiului”, 2015, roman, Cartea Românească, „Oraşul închis”, Editura Polirom, 2017. Romanul a obţinut Premiul Cartea anului 2017 pentru proză, Filiala Proză Bucureşti. În 2021 apare „Un calcan pe Lipscani”, Editura Casa de Pariuri Literare.

scrie un comentariu