Literatura catalană s-a bucurat, în ultimul an, de o nouă recunoaștere la nivel internațional după ce romanul tinerei autoare Irene Solà, Eu cânt și muntele dansează (Canto jo i la muntanya balla, 2019; Humanitas Fiction, 2023) a fost tradus în peste 30 de țări și a primit numeroase distincții.
Jocul scriitoarei își extrage seva din mit și natură, din creație și, totodată, din cruzimea care însoțește creația. Istoria e rescrisă aici prin glas de necuvântătoare, prin traumă și pierdere în vreme ce o odă se desprinde din întreg romanul, închinată ființei și naturii în egală măsură. Reușește, în același timp, străbătând generațiile, să compună un roman despre vindecare și iubire, croind un text când jucăuș, când gata să prindă totul ca într-o menghină neașteptat de puternică.
În fața naturii atotștiutoare și mai puternică decât toate ființele la un loc, viața unui om e doar un fir de praf în vânt și se află la mila unor zeități ascunse, la mila unor furtuni care pot mătura totul în calea lor, la mila unor legende care pedepsesc fără cruțare.
Familia lui Sió e prima care se destramă sub cruzimea naturii, iar pierderea celui iubit e cea dintâi rană care nu se va închide niciodată. Mai apoi, aflăm povestea copiilor ei, a lui Hilari și a Miei, a firelor de viață care se împletesc sau se frâng în inima unei existențe fragile.
Vocile sunt variate, când protagoniști care duc în spate traumele generațiilor trecute și suferința care apare în urma pierderii cuiva drag, când pădurea însăși, un căprior rătăcit de mamă sau o copilă-stafie în drumul luat de republicanii spanioli către Franța:
„Nu sunt eu singura care s-a-ntors în pădure. Mereu trec oameni pe poteca pe care am fugit. Zi de zi, pe-aceeași bucată de drum. Cu lucrurile în spate, cu chipul posomorât. De câteva ori le-am zis să vină să se scalde-n râu, că la munte nu e război, că războaiele se termină, da’ munții nu se termină niciodată, că muntele e mai bătrân ca războiu’ și mai înțelept ca războiu’, că, dacă ești mort, n-au cum să te mai omoare. Da’ n-au vrut să se scalde. Fratele meu le zice republicani. Republicanii-s ca mine.”
Secretul acestui joc stă în toate aceste perspective care, în fond, vorbesc despre o singură familie, despre cum viața și moartea sunt într-un dans continuu care se reia din nou și din nou. Atunci când se naște primul căprior, e martor la uciderea lui tânărului Hilari și crede că va pieri și el, dar natura și vietățile sale sunt singurele capabile să meargă mai departe, să se transfigureze și să continue să existe în prezent încă de la facerea lumii:
„Și-atunci l-am auzit. Zgomotul. Bang. Cel mai îngrozitor pocnet auzit de mine vreodată, cel mai asurzitor, mai devastator. De parcă după pocnetul ăla avea să moară totul. De parcă n-avea să mai crească nici un lăstar, n-avea să mai cânte niciodată vreo pasăre, n-avea să mai cadă nici o ploaie, să mai răsară nici un soare. Un zgomot ca un dezastru. Și-am gândit c-o să mor de zgomotul ăla. O să mor cu toate lucrurile care-o să moară după el. O să mor, căci zgomotul pe mine mă alesese.”
Natura își urmează astfel cursul, iar tragediile rămân doar între oameni.
Sub formă de îndemn, o recunoaștem pe autoare, îi decupăm vocea din tapiseria atât de migălos lucrată, e vocea femeilor solidare dincolo de ani, e vocea unor destine care descoperă, din nou și din nou, adevărul în aceeași formă, durerea în același chip:
„Nu ți se spune că poți s-alegi lucruri care să nu fie mici. Nu ți se spune că pietrele mici se pierd. Că-ți scapă printr-o găurică din buzunar. Că, dacă se pierd, alta n-ai cum alege. Că pietricica pierdută pierdută rămâne. Aruncă-ți și inima, aici, în mijlocul drumului, în noroi și în rugi. Aruncă-ți bucuria. Aruncă-ți sufletul și îmbrățișările și săruturile și patul de nevastă. N-ai încotro. Și-acum scoală-te și privește-te în dimineața asta atât de senină, atât de albastră.”
Ciupercile iau, la rândul lor, cuvântul, căci aici natura are întâietate și tot ceea ce a fost de la bun început:
„Bine-ați venit. Ne amintim de pădure. Pădurea noastră. De lumină. Lumina noastră. Ne amintim de copaci. Ai noștri, fiecare. Și ne-amintim de vânt, de frunze, de furnici. Fiindcă aici am fost totdeauna și aici vom fi totdeauna. Fiindcă nu există nici început, nici sfârșit. Fiindcă piciorul uneia este piciorul tuturor. Pălăria uneia este pălăria tuturor. Sporii uneia sunt sporii tuturor. Istoria uneia este istoria tuturor. Fiindcă pădurea e dintre cele care nu pot muri. Care nu vor să moară. Care nu vor muri, fiindcă știu totul. Fiindcă transmit totul. Tot ce trebuie știut. Tot ce trebuie transmis. Tot ce este. Sămânță împărtășită. Eternitatea, ceva ușor. Ceva de zi cu zi, ceva mic.”
Este, într-o oarecare măsură, un fel de a ne alarma, de a ne aminti că în fața naturii ar trebui să fim umili și atât, că frumusețea vieții vine din iubire și din posibilitatea iminentă ca aceasta să piară. Ani mai târziu, o descoperim pe Mia, prin ochii celui care se îndrăgostește de ea, reluând ciclul firesc, aducând în prezent o întreagă istorie a celor trecute:
„Uneori mă duceam și-n alte seri, nu luni, dar, când a venit primăvara, zilele de luni erau pentru mine ca sfârșitul săptămânii, ca un dar sau ca un desert și uneori la cafea îmi dădea cireșe sau moșmoane sau piersici sau migdale și eu nu-i spuneam că nu mai beau cafea, că beau doar fiindcă e de la ea și fiindcă-mi place s-o vizitez. Și vizitele astea erau cel mai omenesc și cel mai constant și mai lung și mai liniștitor contact uman pe care-l aveam, în afară de mama. Mia are echilibrul jăraticului, te face să fii calm, te face să vrei din nou să râzi și să bei cafea și să vină vara, sau toamna, sau ce-o trebui să vină. Chipul ei este ca un pom, cu doi ochi ca două buburuze, și gura, tăcută, și respiră pace, până când, deodată, zice ceva caustic, de parc-ar fi fost acolo, tot timpul un foc pe care eu nu-l observasem.”
Orice este personaj în romanul poetic și cântat pe care îl semnează Irene Solà pentru că fiecare cuvânt pare desprins dintr-un cântec, o doină de dor și jale, cu glasul care străbate din inima munților Pirinei.
Natura în declin și, în același timp, capabilă să se regenereze, un personaj în sine, gata oricând să se răzbune, e pânza pe care se naște Eu cânt și muntele dansează. Și tocmai aceasta face din romanul lui Irene Solà o reușită pe plan internațional căci nu există granițe reale în natură tot așa cum trauma și iubirea nu au niciodată nevoie să fie traduse.
Irene Solà, Eu cânt și muntele dansează, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2023, nr. pagini: 216, traducere: Jana Balacciu Matei
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Sebastian Unrau / Unsplash
scrie un comentariu