Scriitoarea Yiyun Li, binecunoscută publicului larg și profesor de scriere creativă la Universitatea Princeton din 2017, a ajuns recent și la cititorii din România odată cu romanul Cartea gâștei (The Book of Goose; Humanitas Fiction, 2024), tradus exemplar în limba română de Justina Bandol. Ne întâlnim astfel cu vocea aparte a unei autoare care s-a remarcat încă de la debut, odată cu volumul de povestiri A Thousand Years of Good Prayers (2006), distins cu mai multe premii importante: Guardian First Book Award, Frank O’Connor International Short Story Award, PEN/Hemingway Award și California Book Award. În 2023 romanul Cartea gâștei a fost distins cu PEN/Faulkner Award for Fiction.
Explorând tema geniului, a artistului și a creativității, a prieteniei și a modului în care putem transforma realitatea prin joacă și decizii îndrăznețe, Yiyun Li plasează acțiunea romanului Cartea gâștei în mijlocul unui Saint-Rémy în care se mai cunosc încă urmările celui de-Al Doilea Război Mondial. Cunoscând îndeaproape sărăcia, dar și bucuria firească și autentică a copilăriei, două tinere fete, Fabienne și Agnès, par, la prima vedere, două jumătăți ale aceleiași portocale. Diferențele dintre cele două, precum și maniera în care se completează reciproc pentru a pune la cale păcăleala secolului în lumea literară ies la iveală într-un roman de o prospețime cuceritoare.
Și nu este, în fond, o păcăleală conform definiției din dicționar, căci două minți tinere contribuie la scrierea unei cărți: geniul ascuns al lui Fabienne, născută în locul nepotrivit și într-o lume care nu o poate cuprinde, și meticulozitatea lui Agnès, la pachet cu permanenta admirație pe care i-o poartă prietenei din copilărie. Sunt două jumătăți care aduc laolaltă frumusețea dată de curaj și puterea dată de precauție:
„Dar oare nu eram, într-un sens, două oarbe? Una umbla peste tot, ca și cum pe câmp n-ar fi fost îngropată nici o mină. Cealaltă nu avea curaj să facă nici un pas, pentru că întreaga lume era un teren minat. Dacă n-ar fi fost puse una lângă alta de soartă, și-ar fi trăit fiecare propria viață. Dar nu așa stăteau lucrurile. Eu și Fabienne eram în lumea aceasta împreună și n-aveam decât mâna celeilalte de care să ne ținem. Ea avea voința. Eu, dorința de a fi condusă de această voință.”
Un duo care amintește, din această perspectivă, de Lenù și Lila, protagonistele tetralogiei napolitane scrise de Elena Ferrante.
Veștile despre moartea unor cunoscuți ajung până la ele fără să le știrbească din voioșia firească, deși totul stă sub semnul îndoielii. Cimitirul e doar un alt loc de joacă pentru sufletele încă imature, pentru copilăria care reușește să separe, deocamdată, fantezia de cruzimea războiului recent încheiat. Însă realitatea crudă a acelor ani și ai vieții din mediul rural sunt parte din ceea ce fiecare cunoaște îndeaproape și materialul brut din care Fabienne își țese poveștile pe care Agnès le șlefuiește în scris, mergând mai departe în jocul propus de Fabienne, de a publica o carte.
Astfel, cu ajutorul dirigintelui de poștă din Saint-Rémy, Agnès ajunge la Paris cu o carte care îi poartă numele, dar cu miezul poveștilor aparținând celei care rămâne în urmă. La fel de profundă e și aici desfășurarea relației lor de prietenie, felul în care Yiyun Li croiește cu atât de multă îndemânare tot ceea ce urmează să se întâmple. Acest tandem indestructibil se lasă pradă fanteziei copilărești, dar numai pentru o vreme, căci maturizarea lui Agnès e inevitabilă și se dovedește, în permanență, jumătatea lucidă, conformă a acestei lumi, opusul lui Fabienne: „Eu nu mă temeam de plictiseală, dar mă temeam că, dacă Fabienne e învinsă de plictiseală, o să se întâmple ceva colosal, ceva fatal, care ne va schimba pentru totdeauna”. Forța neîmblânzită a creativității, imposibil de încadrat în tipare, e întreaga ființă a lui Fabienne.
Întrebări-cheie sunt punctate în conversații deloc puerile, sunt dilemele unor copii aflați deja la marginea unei fantezii care nu se mai poate prelungi la infinit. Doar imaginația poate extinde starea prin care oricine se poate ridica deasupra unei lumi teribile:
„Ceea ce voia să facă Fabienne, ceea ce avea nevoie absolută să facă era să provoace întâmplări. Să jupoaie coaja unui copac tânăr ca să vadă cât de repede moare. Să mângâie un câine, și apoi să-i dea un picior doar ca să rețină groaza și deruta din ochii bietei lighioane. Să mă împingă în apă când eram cu spatele. Să mă transforme în vedetă sau în specimen de bâlci, deși nu ea singură m-a transformat în specimen. I s-au alăturat mulți alții, începând cu M. Devaux.”
Această dorință continuă de a provoca întâmplări e testarea repetată a unor limite, e distanța pe care Fabienne o parcurge de la ceea ce cunoaște spre ceea ce ar dori să descopere. E conștientă, în egală măsură, că retragerea ei din școală a însemnat condamnarea la o viață închisă între granițele invizibile ale locului natal.
Fabienne e un personaj remarcabil, aparte, simbolul creativității nestăvilite, al celor care, mai puțin norocoși, nu reușesc sau nu mai vor să ofere celorlalți din ființa lor infinită:
„Nu orice copil se naște în el cu o forță neîmblânzită. E treaba lumii să întoarcă ochii, să prescrie această forță ca pe o criză copilărească de nervi, ca pe o dovadă de imaturitate. E treaba copilului să rabde această forță până când și el o poate prescrie, ca să intre mai departe în apele mai sigure ale vârstei adulte. Fabienne n-avea cuvinte să-și descrie exaltarea și disperarea, iar eu n-aveam mijloace să le percep, dar nu era singură cu extremele ei. Cei norocoși au trecut cu bine furtuna. Cei cu adevărat norocoși, cei care au învățat câteva trucuri ca să îmblânzească – oricât de efemer – ceea ce e de neîmblânzit, au devenit celebri. Eu nu sunt de ajuns de sofisticată ca să pretind că le înțeleg pe aceste genii, dar știu că ceea ce au pus în simfoniile și concertele lor, pe pânzele lor sau în cărți este ceea ce a făcut-o pe Fabienne să țipe în cimitir. Prin mâinile ei i-am auzit suferința: era în ea ceva imens, mai mare, mai acut, mai durabil decât viața pe care o duceam noi. N-a putut nici să găsească, nici să creeze o lume care să-i încapă această imensitate a ființei.”
Aici este una dintre temele majore din acest roman, căci e pus în lumină greul pe care astfel de indivizi trebuie să îl străbată. Se poate, în egală măsură, să fie o mărturie asupra imposibilității de a-l salva pe celălalt, asupra luptei pe care o pierdem în fața inevitabilului, motiv extras din tragediile întâmpinate de Yiyun Li în viața personală.
Acest duo care nu va cuceri lumea – căci forța uneia nu va fi îmblânzită, în vreme ce forța celeilalte nu va fi suficient de puternică – aduce în prim-plan exaltarea artificială pe care uneori lumea literară o pune în mișcare pentru a umfla pânzele unei corăbii care, așa cum se întâmplă uneori, nu va merge prea departe. Păcăleală sau întâmplare? Credință autentică sau iluzie nefondată? Jocul pe care-l propune chiar Yiyun Li scoate la iveală un mecanism defect care preia, ca un tăvălug, orice astfel de șansă. Căci mica scriitoare, ajunsă la Paris și, mai apoi, la pensionul englezesc al doamnei Townsend, va descoperi cum funcționează lumea: exact așa cum Fabienne știa fără să fi plecat vreodată de acasă, știind că lumea nu o poate primi cu brațele deschise, nu așa cum fusese întâmpinată Agnès, singura capabilă să se adapteze. Iar întrebarea e una care se naște imediat: oare nu lumea e cea care ar trebui să fie capabilă să primească în mijlocul ei copiii teribili și geniali precum Fabienne?
Cartea gâștei se remarcă prin fraze care spintecă realitatea, trecând dincolo de menajamente, cucerindu-și cititorul printr-o franchețe naturală a limbajului. Tot ceea ce Yiyun Li aduce odată cu acest roman dovedește, din plin, că încă nu s-a scris despre tot și că încă mai există loc pentru originalitate, profunzime și extraordinar într-o singură carte.
Yiyun Li, „Cartea gâștei”, Editura Humanitas Fiction, traducere şi note: Justina Bandol, anul publicării: 2024, nr. pagini: 328
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Caroline Hernandez / Unsplash
scrie un comentariu