Editura Nemira lansează primul roman al lui Tahar ben Jelloun (câștigător al premiului Goncourt și autorul bestsellerului Căsătorie de plăcere), Copilul de nisip, în traducerea Mihaelei Stan.
Romanul apare în colecția Babel și este o poveste vizionară despre putere, colonialism și identitate de gen în Africa de Nord.
Inspirat din fapte reale, acest roman povestește viața lui Ahmed – cea de-a opta fiică a unui cuplu islamic fără moștenitori băieți, crescută ca bărbat, cu drepturile și privilegiile de rigoare.
Într-o piață din Marocul anilor ’50, un povestitor le spune celor adunați în jurul lui o istorie bogată, stranie și fermecătoare, despre amputarea identității unei femei și puterea obiceiurilor și a legii islamice.
Zahra Ahmed/Mohammed Ahmed e crescută ca băiat pentru a putea duce mai departe imperiul familiei. Dar, pe măsură ce se maturizează, dorința de a avea la rândul ei copii marchează începutul evoluției sexuale și al dorinței de explorare, în concordanță cu adevărata ei identitate.
Fragment
Adevărul se exilează; e de‑ajuns să vorbesc și adevărul se îndepărtează, cade în uitare, iar eu devin groparul și descoperitorul lui, stăpânul și sclavul. Așa e vocea: ea nu mă trădează… și, chiar de‑aș vrea s‑o dezvălui în toată goliciunea ei, s‑o trădez cumva, n‑aș putea, n‑aș ști, ba poate aș și muri. Îi cunosc pretențiile: să evit furia, strigătele, o blândețe prea mare, murmurele, pe scurt, tot ce‑i dezordonat. Eu sunt ordonat. Și tac pentru a călca în picioare această imagine ce mă exasperează.
O, Doamne, cât mă apasă acest adevăr! Grea exigență, grea rigoare! Eu sunt arhitectul și clădirea, arborele și seva, eu și un altul, eu și o alta. Niciun detaliu n‑ar trebui să apară, nici din afară, nici din fundul gropii, ca să tulbure această rigoare. Nici măcar sângele. Dar, într‑o dimineață, sângele mi‑a mânjit așternuturile. Urme ale unei stări a corpului meu înfășurat în pânză albă, pentru a tulbura mărunta certitudine ori pentru a nega arhitectura aparenței. Pe coapsele mele, un firicel de sânge trasa o linie neregulată, roșu‑deschis. Poate nu era sânge, ci o venă umflată, varice colorate peste noapte, o halucinație înaintea zorilor; totuși, cearșaful era călduț de parcă adăpostea un corp tremurând, abia scos din pământul umed. Era chiar sânge; rezistența corpului la nume; consecința unei circumcizii tardive. Era o evocare, grimasa unei amintiri îngropate, amintirea unei vieți pe care n‑am cunoscut‑o niciodată și care ar fi putut să fie a mea.
Ciudat să fii astfel purtătorul unor amintiri nu adunate într‑un timp trăit, ci date fără știrea altora. Mă legănam într‑o grădină, o terasă în vârful unui munte și nu știam în ce parte riscam să cad. Mă legănam într‑un cearșaf roșu, pe care sângele se contopise cu nuanța acestui văl. Simțeam nevoia de a mă vindeca de mine însumi, de a mă despovăra de această singurătate grea ca un zid ce adăpostește plânsetele și strigătele unei hoarde abandonate, o moschee în deșert, unde oamenii asfințitului vin să‑și lase tristețea și să ofere un strop din sângele lor. O voce subțirică despică zidul și‑mi spune că visul paralizează stelele dimineții. Mă uit la cer, dar nu văd decât o dungă albă, trasată de o mână perfectă. Ar trebui să așez câteva pietre pe acest drum, jaloane și repere ale singurătății mele, să înaintez cu brațele întinse ca pentru a da la o parte cortina nopții ce ar cădea brusc din cer sau cerul ce s‑ar prăbuși într‑o bucată compactă din această noapte pe care o port drept chip, un cap pe care n‑aș putea nici măcar să‑l sufoc. Firicelul de sânge nu putea fi decât o rană. Mâna mea încerca să oprească scurgerea.
Îmi priveam degetele depărtate, unite printr‑o bulă din acest sânge devenit aproape alb. Dincolo de ea vedeam grădina, arborii încremeniți și cerul brăzdat de ramurile foarte înalte. Inima îmi bătea mai repede decât de obicei. De emoție, de teamă sau de rușine? Și totuși, mă așteptam la așa ceva. De mai multe ori, le observasem pe unele dintre surorile mele și pe mama punându‑și bucăți de pânză albă între picioare sau scoțându‑le.
TAHAR BEN JELLOUN s-a născut la Fès, Maroc, pe 1 decembrie 1944. Locuiește la Paris și scrie în franceză, dar limba sa maternă este araba. După studii de filosofie în țara natală, a fost profesor de filosofie și a început să publice în reviste literare. Participant la revolta studențească împotriva violențelor comise de poliția marocană, în 1966 a fost transportat într-o tabără militară. În 1971 a debutat cu un volum de poezii, după care s-a mutat la Paris și a început să scrie pentru Le Monde. În 1985 a atras atenția cu romanul Copilul de nisip, care l-a propulsat pe scena literară. Doi ani mai târziu a câștigat Premiul Goncourt cu La nuit sacrée, devenind primul scriitor maghrebian căruia i s-a acordat această distincție.
scrie un comentariu