După cincisprezece ani de documentare, viața lui Thomas Mann iese la iveală cu o forță de nebănuit odată cu romanul Magicianul (Humanitas Fiction, 2022). Romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez, Colm Tóibín, actualmente profesor la Columbia University, este el însuși un magician. Doar astfel se poate explica ceea ce autorul a reușit de-a lungul a celor cinci sute de pagini din cea mai nouă carte a sa.
Construcția minuțioasă și, în același timp, magistrală, ca o catedrală gotică în care detaliile sunt fascinante și ne atrag indiferent de unghiul din care le privim, reconstruiește, pornind de la documentare și folosindu-se în paralel de ficțiune, viața unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori ai lumii: Thomas Mann. Suntem invitați în una dintre cele mai interesante călătorii, pătrundem în viața de familie și, mai ales, în lumea interioară a celui care a semnat, printre altele, Muntele vrăjit, Casa Buddenbrook, Moartea la Veneția și Doctor Faustus.
Susţineţi citestema.ro:
Tapiseria pe care țese Colm Tóibín e una extraordinar de bogată, dialogurile sunt peisaje în sine ale acestei vieți în care intrăm cu totul, fascinați că suntem atât de aproape de viața scriitorului care a scris Reflecțiile unui apolitic încercând să dea la o parte inimaginabilul, crezând, de fiecare dată, că lumea nu va intra în război și fiind martorul a celor două războaie mondiale. Universul lui Thomas Mann pe care îl construiește Colm Tóibín cu un talent care trebuie amintit aici este însă unul al cărților și al vieții de familie, al drumurilor pe care pornesc cei șase copii, în timp, mai ales în anii de război în care sunt nevoiți să ia decizii dificile, reușind, în același timp, să nu se piardă niciodată cu adevărat unul de celălalt.
Colm Tóibín explorează și inspirația care a dus la scrierea celor mai cunoscute romane ale lui Thomas Mann, integrându-le în rutina zilnică a scriitorului care nu putea fi deranjat dimineața, atunci când se închidea în camera lui de lucru. Pe fundal, lumea din jur dispare, vorbește în tăcere, familia primește doar fragmente de timp alături de marele magician. Astfel, aflăm, Casa Buddenbrook a fost inspirată de un mozaic al Palestinei cu Nilul aflat în Palazzo Barberini:
„Așa cum artistul care concepuse mozaicul își imaginase o lume lichidă, copleșită de norii și de lumina din apă, și el avea să reimagineze Lübeckul. Ar fi pus în el spiritul tatălui său și spiritele mamei, bunicii și mătușii. I-ar fi luat pe fiecare la rând și le-ar fi schițat declinul rezervat de soartă”.
În același timp, la vederea unei radiografii, la Davos, unde era internată Katia, soția lui, un nou sâmbure al unui viitor roman se naște:
„I-a străfulgerat prin minte cum ar fi fost așa ceva într-o carte, cu cât dramatism ar fi putut descrie un romancier, pentru prima oară, o radiografie, cu toată acea lumină spectrală, cu sunetele nelalocul lor, apoi rezultatul – o imagine care, până atunci, n-ar mai fi fost împărtășită cu nimeni. Fusese ademenit de Davos, din câte înțelegea, ca prin magie. De cum s-ar fi eliberat din atmosfera de acolo, știa clar că s-ar fi pus din nou pe scris”.
Este fermecător mai ales modul în care Colm Tóibín a pătruns în mintea scriitorului, imaginând dialoguri, temeri, pagini întregi în care frământările și dilemele scriitorului se construiesc natural și cuceritor în egală măsură.
Toate aceste dileme, fie că țineau de sentimentele pentru alți bărbați, fie de compasul moral în fața războiului – denunțarea naziștilor prin scris – au parte de un ritm integrat perfect în firul acestui roman. Thomas Mann descoperă că „îi plăcea să joace rolul unui romancier care supraveghea cu strictețe o lume aflată în schimbare”, dar rămâne de-a lungul vieții prins între ceea ce ar fi putut să fie dacă nu ar fi exercitat un control deplin asupra scrierilor sale, dacă nu ar fi ezitat multă vreme să fie vehement cu privire la război așa cum îi cereau, de multe ori, copiii cei mai mari, Erika și Klaus. Teama cea mai mare, amestecată cu regret, era cu privire la faptul că astfel i-ar fi fost scoase din librării germane cărțile iubite cândva de cetățenii aceleiași țări.
În același timp, credea, cu naivitate, influențat și de scriitorul Ernst Bertram, că războiul avea alte rațiuni în spate:
„A scris: războiul avea să curețe toată Europa de corupție. Germania se comporta belicos din pricina moralității ei, și nu din vanitate, sau fiindcă ar fi urmărit gloria, sau din spirit imperialist. Germania urma să iasă, din acel război, mai liberă și mai bună decât fusese până la el. În schimb, avertiza Thomas, dacă ar fi fost înfrântă Germania, Europa n-ar mai fi cunoscut pacea sau liniștea. Numai o victorie a Germaniei, în opinia lui, avea să-i garanteze pacea”.
Va vedea însă cum Germania pe care o iubise și în inima cărei scrisese își va arăta un alt chip, iar el va ajunge „un om fără țară”: „Germania lui parcă ar fi fost un personaj dintr-un roman, care stârnea prea multe pasiuni și de care se cuvenea să se dezbare”. Dacă până la finalul războiului opiniile îi erau criticate deși îi fuseseră apreciate inițial, treptat publicistica a fost dată uitării, iar cititorii au revenit asupra romanelor:
„Opera lui era văzută ca reprezentând libertatea – el dramatiza schimbarea. Moartea la Veneția era considerată o carte modernă, despre o sexualitate complexă. Casa Buddenbrook – un roman despre declinul unei vechi Germanii mercantile. Felul în care prezentase Thomas femeile, în acea primă carte, îi sporise popularitatea printre femeile cititoare din Germania”.
Se va refugia în Elveția și, mai apoi, în Statele Unite. Lipsei de convingere că „naziștii ar fi putut să preia puterea vreodată” îi ia locul tristețea față de țara pe care nu o mai consideră acasă.
Colm Tóibín îi dezvăluie spiritul, ca nimeni altul, decenii mai târziu, scriind despre magia aparte a scrisului, a trăirilor, a temerilor cu privire la ceea ce ceilalți ar fi putut afla dacă i-ar fi citit jurnalele rămase în Germania (recuperate în cele din urmă):
„I se părea de neconceput să nu fi menționat în jurnal mesajul transmis de acea energie secretă, conținută într-o singură privire. Voia ca un lucru atât de fugar să devină concret. Și singura manieră de a obține așa ceva care-i venea în minte era să-și noteze momentul. Oare ar fi trebuit să-i dea voie să treacă și, poate, să i se șteargă de tot din amintire, când făcea parte din povestea însăși a vieții lui?”
Cel mai mult a construit Tóibín în jurul scrisului, în jurul unui univers care nu putea să aparțină decât unui scriitor care și-a închinat întreaga viață romanelor sale:
„Thomas și-ar fi dorit să poată face asta ca scriitor, să găsească un ton, sau vreun context, care să se afle dincolo de sinea lui, care să-și fi avut rădăcinile în ceea ce strălucea, și sclipea, și era vizibil, dar care plutea pe deasupra lumii faptice, pătrunzând undeva unde spiritul și substanța se puteau contopi, și despărți, și iar contopi.”
A împrumutat, cu succes, din spiritul celui despre care a scris, metamorfozându-se într-un biograf magician, un romancier aparte cu o misiune dificilă pe care a dus-o la bun sfârșit după ani în șir de documentare și muncă asiduă.
Două nume se contopesc, două universuri din timpuri diferite se întâlnesc pentru a continua să păstreze viu un nume care a trecut deja testul timpului. Vocea lui Colm Tóibín răsună odată cu cea a lui Thomas Mann, forța scrisului vine din spiritul celui pe care l-a urmat în trecut:
„Își putea imagina decența, dar ea nu mai era o virtute în vremurile acelea, devenite sinistre. Își putea imagina umanismul, dar el nu mai însemna, practic, nimic în acea epocă de exaltare a voinței maselor. Își putea imagina o inteligență fragilă, dar ea mai însemna prea puțin în acel timp de proslăvire a forței brute. Pe măsură ce mișcarea lentă se apropia de final, și-a dat seama că, dacă reușea să-și adune curajul, ar fi trebuit să lase răul să se desfășoare într-o carte, să deschidă larg ușa pentru ce era sumbru și în afara capacității lui de înțelegere”.
Nu există loc de îndoială asupra rezultatului final, asupra a ceea ce Colm Tóibín reușește atât de bine.
Magicianul lui Colm Tóibín este și rămâne un roman magistral, o construcție dedicată spiritului lui Thomas Mann și o dovadă incontestabilă a măiestriei unui autor îndelung premiat, cu o voce plină de forță, cu o răbdare titanică și o capacitate uluitoare de muncă. Cei cincisprezece ani de documentare au drumul clar către o operă colosală, ridicându-se, fără doar și poate, la înălțimea celui care i-a servit drept muză în tot acest timp.
Colm Tóibín, „Magicianul”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, nr. pagini: 504, traducere: Mihnea Gafiţa
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Pawel Czerwinski / Unsplash
scrie un comentariu