În mod clar, unul dintre scriitorii care mă surprind la fiecare titlu nou este David Grossman. Am scris în urmă cu vreo trei ani un articol sinteză pentru Suplimentul de cultură, în care prezentam cinci dintre romanele sale, toate apărute la Polirom, şi remarcam atunci versatilitatea acestui scriitor, dar nu m-aş fi gândit că poate să aibă şi un roman precum acesta, „Sunt şi copii în zigzag”.
Grossman are cărţi grave, serioase, în care tratează în felul său sensibil destinul individual şi conflictul israeliano-palestinian, are şi o plăcere de a glumi câteodată vorbind despre suferinţă, dar parcă niciunul dintre romanele citite anterior nu m-au surprins din prima aşa: un adult care povesteşte cu ochii copilului de cândva întâmplările prin care a trecut cu puţin timp înainte de a împlini 13 ani.
Începutul e sprinţar, ludic, aidoma unui roman de aventuri pentru adolescenţi. Chiar îţi spui că e o carte pentru altă vârstă şi mult timp eşti păcălit de senzaţia asta prin prisma unui uşor amuzament pe care-l picură din când în când natarorul. Totuşi, asta e doar o senzaţie, pentru că firul e ceva mai complicat, desigur, cum e cazul în toate cărţile lui Grossman.
Aşadar, Nono mai are numai câteva zile până să împlinească 13 ani şi să devină astfel, conform tradiţiei iudaice, oficial adult. Moment în care tatăl său, detectiv în Ierusalim, îl trimite într-o excursie provocatoare la unchiul său pedagog, pe care Nono nu îl suportă. Condus la tren de tată şi de Gabi, partenera de viaţă a tatălui şi colega sa de serviciu, Nono intră brusc în aventura vieţii sale. Pentru că, după scenariul propus pentru călătorie, trebuie să abordeze pe cineva cu întrebarea „Cine sunt eu?” (dificil de ales adresantul), Nono ajunge fix în faţa unui excroc, care-i câştigă încrederea. Cu accent şi trecut românesc, excrocul Felix pare un adevărat magician, iar Nono îl urmează şi pentru că, până la un punct, se ştie cumva supravegheat şi în siguranţă, crezând că totul nu este decât rodul planului pus la cale de tatăl său şi de Gabi.
„Lumea mi se schimba în fiecare clipă. Ce mi se întâmplase în ultimele zile apărea mereu într-o lumină cu totul nouă, ca şi cum realitatea n-ar fi fost ceva concret, constant, ci ceva flexibil, vag, schimbător.”
Nono pare că e într-un fel de vis, că la sfârşit se va trezi în patul său, iar tatăl şi Gabi îi vor spune că au decis în sfârşit să se căsătorească. Nono îşi doreşte o mamă, după ce pe a sa nu a cunoscut-o. Felix pare să ştie mai multe, după cum şi prietena lui, fermecătoarea actriţă Lola Ciperola, dă impresia că joacă un rol ceva mai important în poveste… Treptat, lui Nono i se limpezesc multe lucruri cu privire la trecutul său şi unele probleme de comportament (s-a crezut toreador şi a regizat chiar o coridă cu vaca unui vecin, pe care a înjunghiat-o cu o şurubelniţă) îşi găsesc treptat explicaţii.
„Cât de mult poate urî un om? Ura e fragilă ca iubirea, şi oricum totul nu-i decât un joc. (…) Doar o pauză mică de lumină între primul şi ultimul întuneric.”
Până la urmă, întrebarea lui Nono, „Cine sunt eu?”, e întrebarea oricărui adolescent, iar răspunsurile la care are acces Nono vin dinspre bunicii şi părinţii săi, cu accent atât pe spiritul aventurier al mamei sale, cât şi pe ingeniozitatea şi felul de a fi al bunicului – ce surpriză când veţi vedea cine este acesta!
„Sunt şi copii în zigzag” este acum preferata mea dintre cărţile lui Grossman, probabil şi pentru că este cea mai recent citită. Nu are decât vag amprenta suferinţei pe care am simţit-o în celelalte şi pare mai orientată spre un mesaj pozitiv. Şi, sigur, alegerile lui David Grossman cu privire la vocea narativă şi la perspectivă au dat tonul unei lecturi mai mult decât agreabile şi de neuitat.
David Grossman, „Sunt şi copii în zigzag”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 384, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu