cronici recomandări

Un roman-parabolă – despre „Ruta subterană” de Colson Whitehead

„Ruta subterană”, de Colson Whitehead, are toate atributele unei cărţi care se cere citită: autor premiat, atât pentru romanul acesta, cât şi pentru precedentele (Pulitzer – 2007 şi National Book Award – 2016 sunt doar cele de la capătul recent al şirului de premii), cele peste 40 de ţări în care „Ruta subterană” va fi disponibilă curând, faptul că romanul va deveni serial TV în regia lui Barry Jenkins (Oscar 2017, pentru „Moonlight”), dar şi, deşi o las la urmă, povestea în sine, una puternică şi plină de trimiteri la istoria Americii şi la modul în care a fost ridicată una dintre democraţiile considerate cele mai solide din lume.

Despre sclavi s-a mai scris. S-au mai făcut şi filme. Indiferent de modul în care li s-au spus poveştile, ele au impresionat, pentru că suferinţa provoacă emoţia cititorului ori a privitorului. Cât timp nu este expusă patetic, desigur. Cum a reuşit şi Colson Whitehead (în treacăt fie spus, interesant nume pentru unul care scrie despre aboliţionsim), care a reuşit să aducă lucruri noi prin ficţionalizare şi prin puterea imaginaţiei.

Eroina lui Whitehead e o tânără de pe o plantaţie de bumbac, Cora, sclavă a cărei mamă a reuşit să evadeze din iad. Totuşi, soarta mamei nu este cunoscută, pentru că nimeni nu a mai văzut-o şi nu a mai auzit nimic despre ea după evadare. Se bănuieşte că ar putea fi undeva în Nord, ori poate chiar în Canada, dar nimic sigur cât timp nici măcar temuţii vânători de sclavi nu au reuşit să-i dea de urmă.

Cora îşi moşteneşte mama, dar şi bunica, o fugară la rândul ei, şi, deşi suferă în tăcere mult timp, ajunge la momentul în care, îndemnată de un alt tânăr, Caesar, şi de posibilităţile misterioase ale unei căi ferate subterane, despre care se vorbeşte doar în şoaptă, decide să evadeze. Whitehead îi urmăreşte parcursul şi speranţele, pe măsură ce ea se loveşte de obstacole şi o ia de la capăt, şi îi spune povestea cu empatie şi cu răbdare, în ritmul aşezat al unui povestitor matur, care ştie să creeze atât suspansul, cât şi atmosfera unei mari literaturi.

Realismul unei perioade sumbre din istoria Americii este conjugat cu o idee din zona SF: un tren subteran de care nu ştie multă lume străbate statele americane, având staţii în locuri nebănuite – şoproane, ferme, magazine obscure –, călătorii care au şansa de a urca în el fiind practic teleportaţi dintr-un stat intolerant într-unul în care negrii au posibilitatea de a învăţa şi de a duce o viaţă normală. Şi cum numai moartea ori visul ar fi fost soluţii de ieşire din iadul sclaviei, existenţa acelui tren devine un soi de miracol. Pe care Cora îl va trăi până la capăt, unul, veţi vedea, deloc uşor de anticipat.

„Fiecare vis era un vis de evadare chiar şi când nu părea a fi. Chiar şi când era despre o pereche de încălţări noi.”

Colson Whitehead este interesant şi prin modul în care anticipează pe alocuri derularea acţiunii, oferind puţin din ce va urma, pentru a detalia ulterior şi a coborî în intensitatea şi dramatismul celor povestite, de parcă adevărul ar fi prea dur dacă ar fi spus din prima, greu de suportat. Whitehead este echilibrat şi aparent rece, distant, neimplicat, ceea ce face el având aparenţa unui reportaj într-un lagăr de exterminare.

El oferă mărturia ficţionalizată a unei Americi eterogene, construite prin crimă (mai întâi la adresa indienilor), în care prejudecata a influenţat tragic destinul unor categorii umane. Erau vremuri în care, deşi oamenii erau consideraţi egali, negrilor li se putea întâmpla orice, pentru că nu erau priviţi ca oameni.

„În moarte, orice negru devenea fiinţă umană. Numai atunci era egal cu omul alb.”

Un roman-parabolă, asta pare Ruta subterană”. Un roman în care fiecare pagină vorbeşte mai răspicat sau mai în surdină despre libertate. Care libertate nu înseamnă neapărat depăşirea unei graniţe ori ieşirea dintr-o colivie, ci mai degrabă existenţa unei posibilităţi, a unui vis, a unui drum. Cât timp este pe drum, Cora este liberă, de unde şi finalul romanului despre care nu voi povesti, desigur. Însă mi-a plăcut, în sensul parabolei, şi modul în care se poate vedea într-un paragraf câştigul în libertate al unui artist, asemănător bucuriei celor care au contribuit la construirea rutei subterane:

„Cine eşti după ce termini o asemenea rută grandioasă? Construind-o, ai călătorit şi tu pe ea, până în partea cealaltă. La un capăt erai cel de dinainte de a coborî în subteran, la celălalt eşti o persoană cu totul nouă care iese la lumină. Lumea de deasupra pare probabil atât de banală în comparaţie cu miracolul de dedesubt, miracolul pe care tu l-ai înfăptuit cu sudoarea şi sângele tău. Triumful secret pe care îl ţii în adâncul sufletului.”

Colson Whitehead, „Ruta subterană”, Editura Humanitas Fiction, 2017, traducere de Justina Bandol, 328 de pagini


Fotografie reprezentativă de British Library pe Unsplash

despre autor

Constantin Piştea

Editor-coordonator citestema.ro.

scrie un comentariu