În „Instabil”, romanul ei de debut, Ruxandra Burcescu a glisat extrem de atent pe intervalul dintre alegere și posibilitate, pe echilibrul lor eteric ce face posibile devierile bunelor intenții. Aşa am scris în cronica mea recentă şi drept dovadă că „Instabil” a fost pentru mine o lectură marcantă este acest interviu stârnit de curiozităţile pe care le-am avut după ce am citit cartea.
Ruxandra Burcescu s-a născut în 1989 în orașul Giurgiu. A urmat cursurile facultății de Comunicare și Relații Publice în cadrul SNSPA. În 2016, a început colaborarea cu Republica.ro iar, ulterior, au urmat colaborări cu mai multe publicații printre care Liternet și Dilema Veche. De asemenea, a colaborat și cu publicația Truthdig din Santa Monica, CA, în cadrul unui program special dedicat reportajului pe probleme de încălcare a Drepturilor Omului.
În 2017, a obținut un premiu la Gala Superscrieri, secțiunea articol de opinie, iar în 2018 a fost nominalizată la Premiile de Presă Europene. Tot în 2018, a câștigat o bursă de mentorat cu Marius Chivu și Florin Iaru în cadrul programului ”Prima Carte” al Fundației Friends for Friends. În 2022, a debutat cu romanul „Instabil” (Editura Humanitas) iar, în prezent, lucrează la un al doilea roman în cadrul unei Burse de Creație Literară a Fundației Cărturești.
De unde a pornit scrierea romanului? Ai simțit că există o idee/poveste pe care ai putea să o transpui narativ sau că există în tine o nevoie (de autoexprimare sau, de exemplu, autovindecare)?
Romanul ăsta nu are un singur punct de pornire, ci mai multe puncte care au curs în aceeași direcție și s-au întâlnit în centru. Probabil de aceea mi-a fost greu la început să îmi dau seama unde vreau să ajung. De fapt, aveam toate aceste râuri care se vărsau în mare, dar nu reușeam să văd marea.
Pe de o parte a fost fascinația mea pentru dinamica rolurilor într-o familie și pentru ceea ce numesc „matricea familială” – ideea că, într-un fel sau altul, ajungem să repetăm greșelile sau eșecurile părinților. Pe de altă parte a fost obsesia pe care o am vizavi de alegere și de finalitatea ei, finalitate pe care îmi e greu să o accept. Țin minte că, la un moment dat, în adolescența târzie, voiam să scriu o poveste despre un cimitir unde sunt înmormântate nu ființe umane, ci viețile pe care le-am fi putut avea dacă.
Și, desigur, mergând în concret, satul unde am copilărit și unde sper să locuiesc cândva mă tot împungea cu personajele și întâmplările lui.
O întrebare în logica celei anterioare: au existat niște prototipuri reale pentru principalele personaje feminine – Dorina, Angela și Lorelei? Dar pentru figura lui Mircea?
Cred că în privința asta am fost un fel de Dr. Frankenstein (că tot mor după povești de groază). Nu cred că am un personaj care să fie bazat pe un singur om. Personajele mele sunt compuse din bucăți ale oamenilor pe care i-am cunoscut episodic, bucăți pe care le-am îmbinat și cărora le-am dat o cu totul altă structură.
O conversație cu doamna de la magazin, o poveste despre străbunica pe care nu am cunoscut-o, o întâmplare văzută pe stradă sunt elemente care alcătuiesc un personaj. Și cred că îmi e mai simplu așa, pentru că, având conturul, pot să colorez în interior cum vreau eu.
Există în romanul tău un puternic filon rural (inclusiv din zona ocultă – credințe, superstiții, mituri etc.). Ai valorificat o experiență proprie, de genul unei copilării petrecute în acel mediu (la țară, la bunici) sau a fost, preponderent, o muncă de documentare? Ori, poate, și una, și alta?
Filonul rural e parte din mine. Mă interesează rațele, găinile și caprele, îmi plac ulițele neasfaltate, încă mă cațăr în pom după caise, o enervez pe bunică-mea cu fel de fel de ierburi pe care le aduc să mi le plantez în grădina ei, umblu desculță prin curte și târăsc „păturile alea bune” afară ca să citesc în iarbă.
Partea simpatică e că am fost mereu așa, niciodată nu mi s-a făcut dor de oraș, nici chiar în adolescență când toți prietenii mei rămâneau vara în Giurgiu. Mereu am preferat satul și, de aceea, munca de documentare în sat pentru mine e o vacanță.
După cum menționam și în recenzie, ai creat în roman niște imagini extrem de puternice (cu impact vizual și emoțional – copacii ștampilați de palma însângerată a Anuței, pedeapsa aplicată de Dorina lui Mircea etc.). Care a fost sursa inspirației pentru acestea?
Lucrurile au un impact vizual și, implicit, emoțional foarte mare asupra mea, în general. Când cineva îmi povestește ceva, eu văd totul. Dacă îmi spune că s-a tăiat la deget când toca ceapă, văd sângele pe tocător și mi se strânge pielea pe mine. Dacă îmi spune că a mâncat un pepene bun, deja văd zahărul care lucește pe felie și zeama de sub el.
Și pentru că așa funcționez, imaginile astea se nasc în mintea mea de la cei mai mici stimuli. Spre exemplu, scena cu Anuța a venit de la imaginea copacilor proaspăt văruiți. Inițial, voiam doar să descriu ulița primăvara și mă gândeam la cum arată și miroase scoarța copacilor. În timp ce scriam, am simțit nevoia să adaug un contrast pe albul varului. Iar de acolo a început să se deruleze toată scena. Cumva, procesul e vizual pentru că eu sunt o ființă foarte vizuală. Semnificația emoțională și tușele care au legătură cu logica internă a poveștii îmi vin ulterior, pe fondul unui catalizator vizual.
Ai avut pe parcursul scrierii romanului momente de blocaj/ dorința de a abandona? Cum ai depășit aceste momente?
Nenumărate momente 🙂 Dar le-am depășit cu o seară, două, de jale și câteva sticle de vin. Îmi dau voie să sufăr că nu sunt suficient de bună, că nu sunt în stare și că lumea e rea, ascult muzică tristă și îmi înec amarul apoi, după ce am scos partea asta din mine, peste vreo câteva zile mă apuc iar de treabă.
Cred că e important să îți dai voie să pici, nu-mi plac motivaționalele alea în care trebuie să îți repeți că ești bun, că meriți și că poți. Mi se pare că ne transformă viețile în procese aseptice și că au efectul invers decât cel propus – creează presiune. E ok să nu fugi de lucrurile nasoale pe care vrei să ți le spui pentru că, odată ce le-ai spus, te-ai eliberat de ele, ți-ai diminuat așteptările și poți să o iei de la capăt. Sau cel puțin așa funcționez eu.
Dacă ar fi să rescrii romanul, nu neapărat acum, poate peste o vreme, ai schimba ceva la el sau crezi că povestea și-a atins potențialul în această formă?
Nu știu dacă simți vreodată că munca la o poveste a încetat. Cred că mereu există ceva ce ai schimba, dar întrebarea se pune dacă poți să faci schimbarea fără să distrugi ceva din ansamblul fragil de elemente care o compun. O tușă în plus adăugată unui personaj, o descriere mai amplă sau, din contră, mai sumară a unui loc pot fi idei bune în teorie, dar în practică pot să strice echilibrul poveștii (că tot vorbim despre instabilitate, nu?).
Cred că povestea asta și-a atins potențialul în forma ei de acum și, desigur, perfecționista din mine va găsi mereu ceva de schimbat. Dar asta nu înseamnă că voi și trece la fapte.
Într-un interviu, Oana David mi-a spus că „personajul e un om ca oricare altul, care trăiește în primul rând pentru libertatea proprie” și că „la un moment dat pe parcursul poveștii, personajele capătă viața lor proprie și nu te mai „ascultă” pe tine, autorul”. Ai simțit, și tu, pe parcursul scrierii romanului, că personajele (unul sau mai multe) au dobândit autonomie, o voință proprie, independentă de a ta? Există vreun personaj de care te-ai atașat în mod deosebit?
M-au surprins cu câteva gesturi, dar nu pot spune că au căpătat autonomie. Știam ce sunt, ce vor, de unde pornesc și unde vor ajunge. Ce nu am știut, în schimb, a fost forma potecii lor. Unele au vorbit așa cum nu îmi propusesem să vorbească, altele au reacționat altfel decât hotărâsem eu inițial. Mi-am făcut, pentru fiecare capitol, un schelet, dar modul în care au trăit personajele întâmplările mi s-a revelat în timp ce scriam.
Cred că în mod deosebit m-am atașat de doamna Popescu. Îmi place cum vorbește și de aceea i-am și acordat un spațiu mai mare decât îmi propusesem inițial. Și, ai să fii surprinsă, dar m-am atașat și de Dorina, într-un cu totul alt mod. Știu că e un personaj pe care cititorii îl vor detesta, dar capacitatea ei de a trezi oroare, dispreț sau dezgust e ceea ce mă face să o îndrăgesc. Dorina este, totodată, un personaj născut din poveștile bunicului meu despre mama lui. Cred că nu aveam mai mult de patru, cinci ani când a murit, deci pot spune că, de fapt, nu am cunoscut-o. Mai țin minte din ea doar o basma neagră și un trup subțire și cocoșat. Dar câteva povești au rămas cu mine și, bineînțeles, de acolo am brodat eu altele mai dure.
Un nou proiect literar? Dacă da, ce va aborda, în aceeași manieră sau va reprezenta o schimbare de direcție? Te-ai vedea scriind poezie?
Poezie nu cred. Nu știu dacă am structura necesară pentru a scrie poezie, nu am încercat niciodată să o fac și mi se pare foarte greu să îți iasă bine.
Dar da, lucrez la un nou proiect literar, e vorba despre un alt roman. L-am început anul trecut în toamnă în timp ce lucram la un volum de proză scurtă din care am scris fix două proze. A treia a devenit roman și a trebuit să pun pauză acelui volum ca să dezvolt romanul.
Am lucrat destul de mult la el în ultima vreme pentru că acest roman este proiectul literar cu care am câștigat una dintre bursele Cărturești. Toată luna iunie am fost în rezidență la Țibănești și am scris în fiecare zi. Revenind la întrebarea ta, cred că e o schimbare de direcție acolo pentru că acest roman este într-o zonă realistă. Și, ca să mă leg și de întrebarea anterioară, aici simt mai mult „autonomia” personajelor. A unui personaj, de fapt, care trebuia să fie secundar dar care a devenit principal. Pur și simplu, a luat povestea și a făcut-o a lui.
Și, pentru că interviul apare pe un site care ne îndeamnă să citim, care sunt cărțile-cult (din literatura română, pe de o parte, și din literatura străină, pe de altă parte) ale cititorului Ruxandra Burcescu?
Mi-e un pic greu să vorbesc despre cărți-cult, dar am să recomand primele cărți care îmi vin în minte din ce am citit în ultimii ani.
Literatură română
Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile
Florin Iaru – Sînii verzi
Raluca Nagy – Teo de la 16 la 18
Adriana Bittel – Cum încărunțește o blondă. Povestiri
Horea Sibișteanu – Fetiș
George Cornilă – Rezervația
Simona Goșu – Fragil
Ilinca Mănescu – Copiii ecosistemului
Marta Petreu – Acasă, pe cîmpia Armaghedonului
Tatiana Țibuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi
Marius Chivu – Sfârșit de sezon
Remus Boldea – A râs și tata
Gyorgy Dragoman – Regele alb
Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă
Diana Bădică – Părinți
Literatură străină
Margaret Atwood – Povestea slujitoarei, Asasinul orb, Ochi-de-pisică (cam tot ce a scris, de fapt)
Ernesto Sabato – Despre eroi și morminte
José Saramargo – Eseu despre orbire
Chimamanda Ngozi Adichie – Ce simți în jurul gâtului
Alice Munro – Prea multă fericire
Ludmila Ulițkaia – Imago
Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii
Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie
Ești sora cuiva? Care a fost dinamica relațiilor voastre familiale (părinte-copil, bunici-copil, frate-soră)?
Ai pus punctul pe i aici 🙂 Da, sunt sora mai mare a Iuliei Burcescu, o tipă foarte mișto pe care am stresat-o foarte tare atunci când eram copii și care, culmea, nu mă urăște.
Sunt cam patru ani diferență între noi, dar, în copilărie, dinamica dintre noi nu a fost una de ilustrat în abecedar. Am fost foarte geloasă, deși am norocul imens de a avea cei mai faini părinți din lume iar ei chiar s-au străduit ca eu să nu resimt apariția Iuliei ca pe o amenințare. Dar monstrul mic și răsfățat tot s-a văzut pus în situația de împărți atenția, dulciurile și jucăriile, așa că nu am fost o soră mai mare prea grozavă. După ce am crescut lucrurile s-au îmbunătățit.
Însă, cumva, dinamica foarte încărcată a relației mele cu Iulia m-a făcut, mai târziu, să reflectez la ce înseamnă relația dintre frați. Ani buni m-am gândit de ce am avut anumite reacții vizavi de ea, de ce mi-a fost atât de greu să accept ideea că nu mai sunt copilul unic și cred că toate frământările astea și-au găsit oglindirea în „Instabil”. Nu în întâmplări concrete, însă relația asta e zona personală și vulnerabilă care m-a făcut să vreau să scriu un roman despre părinți, frați și surori.
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…
Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!
- Nu-i ușor să scrii un roman de dragoste – despre „Nu-i ușor să fugi de fericire” de Laura Frunză - 2 noiembrie 2023
- Începutul modest a ceva măreț – despre „De la zero” de Tembi Locke - 12 octombrie 2023
- Scrisul e precum olăritul: umple goluri și creează conținut – despre „Calul de lut” de Anuradha Roy - 7 septembrie 2023
