Acum câteva luni, când cineva mi-a propus să citesc cartea Evei Eger, am știut, chiar de la prima privire, că nu eram pregătită sufletește pentru o asemenea lectură…

Deși în adolescență am citit jurnale ale deținuților politici din închisorile comuniste din România, fiind oarecum familiarizată cu tenebrosul și oroarea, simțeam că nu am, totuși, resursele sufletești pentru a mă confrunta, chiar și prin intermediul lecturii, cu atrocitățile Auschwitz-ului, despre care doar am auzit.

Între timp, lecturile mele au cunoscut un parcurs cumva „pregătitor”, astfel încât am decis că pot să îmi asum lectura acestei cărți, așa cum pornești într-o călătorie către infern. Și, într-adevăr, prima din cele patru părți ale memoir-ului dr. Eger este despre iad, având subcapitole intitulate chiar: „Dansând în iad” sau „Scările Morții”.

Deși dr. Eger a avut tactul de a nu-și brutaliza cititorii cu înșiruirea unui număr nesfârșit de orori, mirosul morții și al abominabilului se resimte la fiecare pagină. Cu toate acestea, convingerea nestrămutată a Editkai, că fiecare zi de oroare este o bătălie ce trebuie câștigată, ca și puterea ei de a duce această bătălie, sunt, aproape, la fel de șocante precum grozăviile din lagăr. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Editke are 16 ani, iar la câteva ore după ce a ajuns la Auschwitz părinții i-au fost gazați…

„Repet fără încetare aceste propoziții în timp ce suntem îmbarcați într-un vagon aglomerat, în gară. Dincolo de balsamul amintirii vocii sale, nu aud nici strigătele militarilor, nici plânsetele copiilor. Dacă supraviețuiesc astăzi, atunci o să-i pot arăta ochii mei, o să-i pot arăta mâinile mele. Respir în ritmul acestei incantații. Dacă supraviețuiesc azi… dacă supraviețuiesc azi, mâine voi fi liberă.

În această primă parte a cărții, dr. Eva Eger a ales să ne poarte doar prin câteva episoade ale detenției sale la Auschwitz, de fiecare dată reușind să dea un sens iraționalului ororii: dansul în fața doctorului Mengele, cel care cu câteva minute înainte i-a trimis ambii părinți la moarte, nu este o toană grotescă a „Îngerului Morții”, ci este un dans al eliberării.

„Mă studiază. Nu știu încotro să mă uit. Privesc drept în față, spre ușa deschisă. Orchestra se adună afară. Cu toții sunt tăcuți, așteptând ordine. Mă simt ca Euridice în infern, așteptând ca Orfeu să ciupească o coardă a lirei sale, pentru a înmuia inima lui Hades, iar el să mă elibereze.”

Iar eliberarea vine în 1945, când soldații americani o scot dintr-o grămadă de cadavre. Editke are sentimentul că viața revine la normal și că lupta pentru supraviețuire e doar un vis urât. Numai că supraviețuirea nu este doar în raport cu represaliile torționarilor naziști, ci, mai dureros, în raport cu demonii din propria închisoare mentală: secretul de a fi o supraviețuitoare, culpa de  a-și fi trimis mama la moarte, coșmarurile, flash-back-urile.

„N-am avut tendințe de suicid la Auschwitz, când lucrurile erau fără speranță. În fiecare zi eram înconjurată de oameni care spuneau Singura cale să scăpăm de aici este să murim. Dar profețiile acestea lugubre mi-au dat ceva împotriva căruia să lupt. Acum, că mă recuperam, acum, că aveam de înfruntat faptul irevocabil că părinții mei nu se vor mai întoarce niciodată, că Eric nu se va mai întoarce niciodată, singurii mei demoni erau în interior. Mă gândesc să-mi iau viața. Vreau o cale de a scăpa de suferință. De ce să nu aleg să nu mai fiu?”

În această călătorie agonizantă din infernul supraviețuirii experienței lagărului către abisul supraviețuirii de după eliberare, apare un moment de răscruce. Iar acesta este cel al singurei întrebări esențiale a vieții oricăruia dintre noi: ce scop am în viață? 

Deși cei mai mulți dintre noi suntem în situația confortabilă de a nu fi victime ale Holocaustului, cred că ar trebui să avem exercițiul a cel puțin unei interogații de acest gen, pentru că, făcut cu onestitate, el poate fi revelator. Vom descoperi că, în orice situație traumatizantă există un sens, iar el este dat de modul în care ne raportăm la traumă: o asimilăm și învățăm o lecție sau îi rămânem captivi și devenim izolați în propria neputință.

Dr. Eger ne arată că în orice situație am fi, oricât de cumplită, avem o libertate: aceea de a alege atitudinea pe care o avem în raport cu acea situație. Și mai avem libertatea de a ne asuma ceea ce am trăit, îmbogățindu-ne viața cu sensurile experienței și dând, astfel, viață propriei vieți.

La final, fac o confesiune: am avut de câteva ori impulsul de a abandona această lectură traumatizantă și de a o încuia într-un compartiment întunecos, uitat de memorie. Mă bucur, însă, că nu am cedat acestei frici și că am continuat călătoria, căci, la final, m-am descoperit mai puternică. Și cred că mesajul dr. Eger și-a atins (și) prin mine ținta…

Dr. Edith Eva Eger, „Alegerea”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 366, traducere: Mihaela Apetrei


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de Jean Carlo Emer pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here