„Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat.”
După ce am citit bijuteria istoricului de artă Victor Stoichiță, „Despărțirea de București”, mi s-a părut că „Ochii Monei” merge foarte bine în continuare, ca o prelungire a acelei stări specifice de bucurie profundă pe care numai o lectură bună ți-o poate da.
Istoric al artei și autor al unor importante lucrări în domeniu, scriitorul Thomas Schlesser, ca o provocare pentru (re)descoperirea operelor extraordinare din muzee, a vrut să arate prin acest roman „că arta se pune în slujba vieții”, iar astfel să îi dezvăluie „importanța ca element al existenței noastre.”
Mona, o fetiță de zece ani, începe să aibă momente de orbire, medicii neștiind exact care este cauza. Pentru a le alina îngrijorarea și a domoli tensiunile din familie, bunicul ei le promite părinților că se va ocupa să o ducă săptămânal la ședințe de psihoterapie. Cuprins de spaima că fetița ar putea să orbească de tot într-o zi, dar și din dorința de a aduce frumusețea lumii în viața ei, bunicul o duce în fiecare zi de miercuri să vadă câte o capodoperă din muzeele Parisului. Astfel, dacă într-o zi Mona își va pierde vederea, va avea propriul ei caleidoscop interior de nuanțe și culori, un loc în care să viseze și să privească cu sufletul. Iar undeva în subconștient, credea, poate, că toate aceste splendori inhalate de ochii Monei o vor vindeca.
Timp de un an de zile, Luvru, Orsay și Centrul Pompidou (Beaubourg) au devenit, pe rând, cabinete de terapie, iar artiștii au fost psihologi prin vocea și creativitatea bunicului Henry. Fiecare din cele 52 de capodopere văzute au fost pentru Mona tot atâtea lecții de viață. Iar felul cum ea le-a primit au alcătuit „mica ei muzică interioară”.
Sub expresia timpului care trece, o parte din marii artiști ai lumii, de la Botticelli, da Vinci, Rafael, Tițian, Michelangelo, la Rembrandt, Monet, van Gogh, Vermeer și Magritte, Brâncuși, Frida Kahlo, Picasso, Marina Abramovici, au făcut o reverență în fața Monei și au așteptat ca mica ei busolă interioară să pătrundă misterele lumii.
Prima lecție învățată, și printre cele mai importante, a venit de la „Venus și cele trei Grații”, celebra lucrare a lui Sandro Botticelli: să știi să primești.
„…natura umană, ca să fie în stare de lucruri mărețe și frumoase, trebuie să fie pregătită să accepte: să accepte bunăvoința celuilalt, dorința lui de a face plăcere, să accepte ceea ce nu are și ceea ce ea încă nu este. Cel care primește va avea întotdeauna ocazia să înapoieze, dar ca să înapoiezi, adică să dai din nou, e obligatoriu să fi fost capabil să primești.”
Prin glasul bunicului, fiecare operă îi vorbește Monei despre subiecte pe care, se presupune, copiii nu le-ar putea înțelege pe deplin: spiritualitatea, speranța, demnitatea, detașarea, iubirea de sine, imaginația, credința și îndoiala, dragostea, miracolele sau frumusețea, tristețea și bucuria, cum să știi să privești nebunia, să spargi tiparele, să te cunoști pe tine însuți. Dar Schlesser nu subestimează inteligența și perspicacitatea fetiței, care ascultă cu atenție și înțelege, în felul ei, lămuririle lui Henry, bazate pe cunoștințele lui despre istoria artei și perspectiva sa asupra vieții.
Ca un adevărat profesor, bunicul îi vorbește Monei ca unei persoane mature, prin povești, explicații, umor și detalii secrete, conștient fiind că mintea copiilor este extraordinar de fecundă și Mona este la vârsta la care creierul ei absoarbe tot, iar ceea ce va acumula în această perioadă o va forma pentru tot restul vieții. De-a lungul discuțiilor, sămânța curiozității și a uimirii în fața artei, în fața vieții, încolțește tot mai mult, iar intuiția și imaginația capătă tot mai mult contur.
Este important să faci loc melancoliei în viața ta pentru că „…e formidabil să te bucuri de o viață frumoasă, dar a fi fericit face lucrurile să strălucească doar la suprafață; melancolia, fiindcă este o fisură în noi înșine, deschide o breșă spre sensul și nonsensul universului, ne îngăduie să privim în abisuri, în profunzimi.”
Arta îi transmite Monei că tristețea poate fi atrăgătoare, iar frumusețea înșelătoare. Și că în fiecare dintre noi există o parte întunecată. Neliniștea.
„Arta răscolește uneori ce e mai adânc îngropat în noi, inclusiv sentimente mai puțin glorioase, dar care fac parte din natura umană.”
Vizitele bunicului cu Mona la muzee sunt o decorticare a imaginilor pentru a scoate la iveală straturi de viață. Poate fi înțeleasă viața în absența artei? Arta poate lumina tunele interioare și poate da voce unor sentimente neexplorate încă din interiorul nostru. Thomas Schlesser ne deschide ochii și sufletul în fața artei, dar și mai mult de atât, în fața vieții cu tenebrele, umbrele și petele ei solare. Și poate că frumusețea nu va salva lumea, cum credea Dostoievski, dar ea, și arta în general, ne ajută să ne canalizăm sentimentele, și cele frumoase, și cele urâte, ne oferă acea viață interioară necesară pentru a fi liberi.
Mi-a plăcut sentimentul inocent pe care l-am simțit de-a lungul romanului, parcă eram și eu un copil curios, o fantomă care i-a însoțit pe cei doi, ca și bunica, prezența invizibilă din viața fetiței. Imaginea bunicii care a murit este focul ce arde în interiorul Monei. Flash-uri care i se strecoară în minte, odată cu multe întrebări. Cine a fost ea? Oare semăn cu ea? De ce a murit? Pe măsură ce răspunsurile încep să apară, se dezvăluie și legătura puternică dintre cele două. Trecutul poate să vindece și să redea libertatea, odată ce l-ai lăsat să iasă la lumină din captivitatea memoriei.
Ceea ce părea a fi un paliativ împotriva inevitabilului devine o cale către miezul sentimentelor Monei. Fiecare operă are un mesaj care îmbogățește interpretarea lumii fetiței, cu accent pe viața ei zilnică de acasă și de la școală. Această complicitate între bunic și fetiță, o legătură atinsă de nostalgia secretelor, a dat un sens și realității bătrânului în cea din urmă perioadă a vieții lui.
Schlesser atinge fibrele dulci-amare ale vieții, prin care putem vedea creșterea emoțională a Monei, care descoperă că a trăi înseamnă și a înfrunta pierderile și a le privi așa cum se privește lumea: și din lumină, și din întuneric. Pe lângă spaima pierderii vederii, a mai apărut una, „ivită prin efracție”: într-o zi o să moară și bunicul. Sfârșitul copilăriei.
„De altfel, în asta constă ucenicia copilăriei: pierderea. Începând cu însăși pierderea copilăriei. Aflăm ce a fost, pierzând-o, și aflăm că vom pierde totul, mereu. Vom afla că pierderea este condiția indispensabilă a senzației vitale, a intensității prezente. Credem că, făcându-ne mari, adunăm câștig după câștig: câștig de experiență, de cunoaștere, câștiguri materiale. E însă o amăgire. Să crești înseamnă să pierzi. Să-ți trăiești viața înseamnă să accepți s-o pierzi. Să-ți trăiești viața înseamnă să știi să-ți iei rămas-bun de la ea în fiece clipă.”
Unele pasaje din carte poate ne emoționează mai mult decât ne așteptăm. Ne întristează sau ne oferă mici particule de fericire, de parcă am fi primit cea mai frumoasă veste din lume. Deși nu prea înțelegem motivul acestor sentimente, vine apoi răspunsul, momentul grupării pieselor și descoperirea a ceea ce rămâne sub emoțiile noastre. Ar putea fi o problemă nerezolvată, care ne macină în surdină, sau amintirea unui vis, sau poate o frică sau o dorință necunoscute încă sau acel ceva pe care îl căutăm în lume. Iar această revelație este miraculoasă. Arta ne conectează cu sensibilitățile noastre și ne arată ceea ce am ignorat despre noi înșine. Curentul electric care luminează întunericul.
Thomas Schlesser a petrecut zece ani scriind această carte, această poveste cu iz nobil. Motivul care a stat la baza acestei povești și care a dus la necesitatea de a crea o nepoată sau o fiică ideală este unul dureros și intim pentru scriitor, despre care preferă să nu vorbească. Mona este copilul inventat (nevenit) pe care l-a crescut în mintea lui timp de zece ani prin acest roman.
„Ochii Monei” este un muzeu în sine, o inițiere în arta contemplării, a frumuseții și a curiozității. Cartea are ilustrate toate cele 52 de capodopere, iar bunicul (în al cărui rol parcă l-am văzut pe pictorul Ștefan Câlția) pare că ne vorbește tuturor, cum să ne uităm la imaginile tablourilor, să le anticipăm și să le absorbim „esența morală sau filosofică”, să înțelegem ce spun ele despre lume. Arhivarea în straturile memoriei a bucuriei și a frumuseții, a tristeții și a obscurului. A eternității.
Thomas Schlesser, „Ochii Monei”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2024, nr. pagini: 520, traducere din limba franceză și note de Daniel Nicolescu
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu