cronici kooperativa poetică poezie recomandări

Să fii poet înseamnă să ai talent la scris sau la lăsat garda jos? – despre „evanescent” de Ioana Pătulea

Ioana Pătulea a absolvit Academia de Studii Economice din București. În timpul facultății a călătorit, cu burse Erasmus, în Țările de Jos și Germania. A publicat poezie pe platformele online O mie de semne și Noise Poetry. A participat la Tabăra de creație LicArt, Z9Camp – Sibiu și la atelierele Mornin’ Poets. În anul 2024 a apărut în antologia clubului de lectură Noise Poetry, Ce-ți spui noaptea înainte de culcare (editura Cartex). Tot în 2024 îi apare și volumul de debut, evanescent, la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului al II-lea în cadrul Concursului „Rețeaua Literară” 2024. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul este structurat pe trei secțiuni: atunci când dispar, atunci când mi-e dor și atunci când disper. Așa cum denotă atât titlul volumului cât și titlurile celor trei secțiuni, poezia Ioanei Pătulea este una a tensiunilor interioare, a unui război interior. Dar mai exact în ce constă acest război interior?

În primul ciclu poetic, atunci când dispar, observăm, încă din primul poem, o nevoie acută de validare, dar nu în sensul acela comun, ca atunci când nu ai încredere în tine însuți, ci într-un sens mult mai profund: poeta se îndoiește de propria-i existență, de propria-i prezență în propria-i viață, precum și în viața celui pe care îl iubește. Și simte nevoia ca cel din urmă să-i confirme că totuși este reală și prezentă în sine însăși și în relație:

vreau să știi ce gândesc, cum gândesc/ și ce fac, tot timpul/ dacă nu iese mereu,/ măcar la momente strategic alese/ să-ți fie dor./ patul, pereții, camera au un suflet,/ eu mă desprind de propria viață, fără nicio credință./ când cerul se închide ca o pleoapă peste orașul gri verzui/ te caut cu lumina de la brichetă./ cea mai firavă/ libertate să ne/ distrugem reciproc și/ să ne placă.// inimile noastre/ prin câte corpuri, locuri, șocuri/ vor trece/ până să-și găsească un mediastin/ nici prea mare, nici prea mic”.

Iar atunci când își acceptă existența, se autoflagelează mental, proiectând asupra propriei persoane cele mai negative stări, gânduri și păreri eronate despre sine:

sunt o persoană rea/ (în capul meu)// (...)// judec la restul ce-mi lipsește/ și tot ce sunt mă reconfortează./ ghemuită & incapabilă să reacționez,/ un hibrid perseverent în indiferență/ sunt prea devreme și prea târziu/ în același timp”.

În a doua secțiune a volumului, atunci când mi-e dor, poeta alege să se vulnerabilizeze, dar nu într-un sens patetic, nu este o vulnerabilizare apropiată de victimizare. Este mai curând un mod asumat de a lăsa garda jos (conform unui vers din prima secțiune, pe care de altfel l-am preluat și ca titlu al acestei cronici), de a vorbi deschis despre sensibilitatea sa, despre doruri și dorințe, despre singurătate și nevoia de afecțiune:

când spun că mă gândesc la tine/ de fapt mă gândesc la oricine ar putea să mă asculte./ zilele devin scene dintr-un sitcom/ fără niciun fel de tranziție și îmi văd visele,/ fără să dau skip./ când totul se termină  și creditele rulează,/ lumina difuză se sparge/ într-un șir lung de ADN și umbre fugare”.

De asemenea, rămâne în joc și simptomul din prima secțiune, neîncrederea în sine, pe care poeta încearcă să o vindece apelând la refugiul în ceilalți, deși conștientizează că adevărata cauză a problemei sale este neasumarea spaimelor și a traumelor din copilărie, spaime care astfel continuă să sape la temelia stimei de sine:

când refugiul tău sunt alți oameni,/ îndoiala cuprinde orice moment./ corpul e doar o scuză de apropiere,/ spaimele copilărești cresc o dată cu tine,/ până ce spaimele lor te conduc din inerție,/ un fel de pilot automat, confirmat și asigurat”.

În secțiunea finală a cărții, cea cu denumirea cea mai alarmantă, atunci când disper, se observă și o oarecare schimbare estetică. Sunt aici poeme mai lungi, poeme-fluviu sau poeme-bloc, în care tensiunea este amplificată, escaladând vers cu vers; apare, și totodată capătă consistență, factorul exterior, reprezentat de un București absurd și asupritor, care nu face altceva decât să mărească și mai mult abisul neîncrederii în sine în care se zbate poeta, precum și nevoia acesteia de a se abandona total în brațele cuiva:

Aș vrea să-mi spună cineva tot. Să-mi spună ce înseamnă Nockelodeon, Să-mi spună ce să mănânc și azi și mâine și tot așa. Să-mi spună cum să muncesc, când să scriu, cât de des să mă uit în interior. Cineva să-mi spună cum să mă îmbrac și cum să nu fiu ridicolă. Să mă ia de mână și să mă ducă acasă. Să mă pună în pat și să mă privească o noapte întreagă. Să mă trezesc mică, să aud voci familiare și calde în jur, să rămân acolo”.

Cu toate acestea, în această secțiune finală se observă și primii pași spre vindecare. Iar un prim pas îl reprezintă conștientizarea propriilor greșeli. În momentul în care poeta reușește să își pună singură diagnostul, să își descrie cu maximum de conștientizare toate aspectele negative care au ținut-o pe loc, deja se instalează în sinea ei un climat de liniște. Ca să fac un joc de cuvinte, este prima treaptă de la calamitate la calmitate:

mi-am decorat personalitatea/ cu artefacte furate/ din filme, din povești spuse de prea multe ori.// ticurile persoanelor de lângă mine/ deveneau ticurile mele în scurt și pentru scurt timp.// n-am crezut că am o problemă de identitate/ până nu am scăpat de ele.// săritul dintr-o obsesie în alta/ m-a ținut departe de mine, suspendată,/ victima propriilor melancolii”.

Din fericire, poeta rămâne pe un trend pozitiv, în relația cu sine, avansează încet dar sigur pe drumul acceptării și conștientizării și astfel lasă loc în viața sa speranței unui nou început, unei renașteri a sinelui. Iar poemul final este cât se poate de sugestiv în acest sens:

în seara asta frumoasă de/ aprilie citesc despre/ psihopatie,/ când în sfârșit/ apusul e sincer// și tot ce zgârie liniștea satului românesc// o mașină de tuns iarba și vuietul unui/ BMW muncit pe undeva pe afară.// e nevoie de un ac care/ să lovească pământul cu viteza/ luminii// și seara asta frumoasă de aprilie,/ interviurile cu psihopații înconjurați de tigri, vulturi și/ pantere vor rămâne o amintire.// ca și cântecul cucuvelei/ când apusul e sincer/ și moartea privește/ printre pomii înmuguriți”.

Așadar, volumul de debut al tinerei poete Ioana Pătulea este unul profund psihologic. Poeta ne trece prin toate etapele pierderii și regăsirii stimei de sine, prin diagnostice, prin descrieri de comportament și prin notații edificatoare necesare conștientizării. Faptul cel mai interesant este că, poemele fiind scrise într-o perioadă când deja stima de sine este recâștigată sau în curs de recâștigare, nu avem de a face sub nicio formă cu excese de patetism în poezia sa, ci toate poemele, inclusiv cele în care este descrisă perioada mai întunecată a experiențelor sale psihologice, sunt scrise cu claritatea și siguranța de sine care vin din conștientizare și asumare. De asemenea, putem spune că avem dinaintea noastră o poetă cu o voce deja formată și cu un discurs poetic original, o poetă a cărei evoluție merită să fie urmărită cu atenție.

Ioana Pătulea, „evanescent”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2024, nr. pagini: 78

Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro:

Fotografie reprezentativă: Ýlona María Rybka / Unsplash

despre autor

Romeo Aurelian Ilie

Născut în 1988, în Slobozia, Ialomița.

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.

Din anul 2008 publică poezie, cronică de carte și eseu literar în diverse reviste culturale, printre care Helis (Slobozia), Ex Ponto (Constanța), Convorbiri literare și Timpul (Iași), Tribuna (Cluj-Napoca), Urmuz și Revista Nouă (Câmpina), Dunărea de Jos, Argo, Viața Liberă și Axis Libri (Galați), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line).

De asemenea publică articole de teologie în revistele Bărăganul Ortodox (Slobozia), Almanahul Bisericesc al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor (Slobozia) și Ex Ponto (Constanța).

În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017.

adaugă un comentariu

scrie un comentariu