elefant.ro

În curând, un nou titlu în colecţia Clasici contemporani Litera: „Să-i reparăm pe cei vii” de Maylis de Kerangal.

Traducere din limba franceză de Laurențiu Malomfălean  

Într-o duminică dimineață, înainte de ivirea zorilor, trei adolescenți pleacă la o partidă de surfing. În timp ce se întorc acasă epuizați, băieții sunt implicați într-un accident de mașină fatal pe un drum pustiu. Doi dintre ei poartă centura de siguranță; unul trece prin parbriz. Medicii îl declară în moarte cerebrală la scurt timp după sosirea la spital, dar inima îi bate în continuare.

Acțiunea romanului Să-i reparăm pe cei vii se desfășoară pe parcursul următoarelor douăzeci și patru de ore și are în centru transplantul de inimă care va lua viața unui tânăr și i-o va dărui unei femei aflate pe moarte. Într-o proză splendidă și contemplativă, cartea examinează sentimentele cele mai profunde ale tuturor celor implicați pe măsură ce se străduiesc să facă față unor decizii care implică viața și moartea.

La fel de îndrăzneț din punct de vedere stilistic pe cât este de exploziv din punct de vedere emoțional, Să-i reparăm pe cei vii i-a fascinat pe cititorii și pe criticii francezi deopotrivă, fiind salutat drept opera de referință a unei noi stele literare. Cu precizia unui chirurg și limbajul unui poet, Maylis de Kerangal a adus o contribuție majoră atât medicinei, cât și literaturii, într-o poveste dramatică despre durere, speranță și supraviețuire.


Să-i reparăm pe cei vii este un roman neobișnuit și adesea seducător… Frazele lungi și dinamice ale lui Maylis de Kerangal pulsează în ritm sistolic, cu fiecare bătaie punctată de o virgulă; sunt încărcate de intensitate emoțională și de imagini flamboaiante.“ – The New York Times

„Un roman stratificat, meditativ… Personajele par nu atât creații fictive, cât oameni reali, puși în lumină de limbajul bogat, care merge de la cel medical la cel filosofic… Acest roman este o explorare nu doar a morții, ci și a vieții, a umanității și a fragilității.“ – New York Times Book Review


Fragment

Ce e inima lui Simon Limbres, inima asta de om, de când ritmul i s‑a accelerat în clipa nașterii când afară alte inimi accelerau la fel, salutând eve­nimentul, ce e inima asta, ce a făcut‑o să tresalte, ce a dezgustat‑o, ce a făcut‑o să se umfle, să valseze ușor ca o pană sau să atârne greu precum o piatră, ce a amețit‑o, ce a făcut‑o să se înduioșeze – dra­gostea; nimeni nu știe exact ce e inima lui Simon Limbres, ce anume a filtrat, înregistrat, arhivat, cutie neagră a unui corp de douăzeci de ani, numai o imagine în mișcare creată cu ultrasunete ar putea să îi facă auzit ecoul, să îi scoată la iveală bucuria ce dilată și tristețea ce strâmtează, numai traiecto­ria de pe hârtie a unei electrocardiograme deru­late de la început ar putea să îi marcheze forma, să îi descrie consumul și efortul, emoția ce dă năvală, energia risipită pentru a se comprima de aproape o sută de mii de ori pe zi și a face să cir­cule în fiecare minut până la cinci litri de sânge, da, numai linia aceea ar putea să îi spună povestea, să îi contureze viața, viață de fluxuri și refluxuri, viață de supape și clapete, viață de pulsații, când ea, inima lui Simon Limbres, inima asta de om, scapă mașinilor, nimeni nu ar putea să pretindă că știe ce e cu ea, iar în noaptea aceea, noapte fără stele, în timp ce pe estuar și în ținutul Caux era un ger de crăpau pietrele, în timp ce de‑a lungul falezelor se rostogolea o hulă fără reflexe, în timp ce platoul continental pierdea teren, dezvăluindu‑și dungile geologice, auzeai ritmul regulat al unui organ care se odihnește, al unui mușchi care se reîncarcă încet – un puls probabil sub cincizeci de bătăi pe minut –, când la picioarele unui pat îngust s‑a declanșat alarma unui telefon mobil, ecoul unui sonar înscriind cu bastonașe luminescente cifrele 05:50 pe ecranul tactil, și când, brusc, totul a scăpat de sub control.

În noaptea aceea, așadar, o camionetă frânează într‑o parcare pustie, se oprește strâmb, ușile din față se trântesc în timp ce culisează o deschidere laterală, apar trei siluete, trei umbre decupate în beznă și cuprinse de frig – un februarie înghețat, nas curgând lichid, dormit îmbrăcat –, niște băieți, se pare, care își încheie hanoracele până la bărbie, își trag căciula pe ochi, își strecoară sub lâna polară vârful cărnos al urechilor și, suflând în mâinile făcute căuș, merg să se orienteze cu fața spre mare, care încă nu e decât zgomot la ora asta, zgomot și întuneric.

Niște băieți, se vede acum. S‑au aliniat în spatele micului zid ce desparte parcarea de plajă, bat pasul pe loc și respiră greu, cu nările dureroase din cauza frecării cu iodul și frigul, și sondează întinderea întu­necată unde nu se întrevede nici un ritm, în afară de vuietul valului care se rupe, vacarmul ce se sforțează în prăbușirea finală, scrutează ceea ce huiește în fața lor, acea chemare ciudată unde nu există nimic asupra căruia să‑ți îndrepți privirea, nimic, în afară poate de liziera albicioasă, acoperită cu mușchi, miliarde de atomi catapultați unii în ceilalți într‑un halou fosforescent, și îmbufnați pe iarnă la ieșirea din camion, amețiți de noaptea marină, cei trei băieți își vin în fire acum, își reglează vederea, auzul, eva­luează ce îi așteaptă, swell‑ul, măsoară hula după ureche, îi estimează indicele de rostogolire, coefi­cientul de adâncime, și își aduc aminte că valurile formate în larg înaintează totdeauna mai rapid decât navele cele mai iuți.

Da, a murmurat cu voce joasă unul dintre cei trei băieți, o să fie o partidă de surfing excelentă, ceilalți doi au zâmbit, după care, încet, toți trei s‑au tras deodată înapoi, frecând pământul cu tălpile și învârtindu‑se pe loc, niște tigri, și‑au înălțat privi­rea pentru a săpa în noapte spre capătul orășelului, noaptea încă lăsată în spatele falezelor, și atunci cel care a vorbit s‑a uitat la ceas, încă un sfert de oră, băieți, și s‑au urcat înapoi în camion să aștepte răsă­ritul nautic.

Christophe Alba, Johan Rocher și el, Simon Limbres. Alarmele sunau când au dat cearșaful la o parte și s‑au dat jos din pat pentru o partidă de sur­fing hotărâtă puțin înaintea miezului nopții printr‑un schimb de SMS‑uri, o partidă cu semi‑maree cum numeri două sau trei pe an – mare formată, hulă regulată, vânt slab și nici țipenie de om. Niște blugi, o jachetă, s‑au strecurat afară fără să mănânce nimic, nici măcar un pahar cu lapte, un pumn de cereale, nici măcar o bucată de pâine, s‑au așezat la baza imo­bilului (Simon), în fața porții pavilionului (Johan), și au așteptat camionul care era de asemenea punctual (Chris), și ei care, în ciuda somațiilor mamelor, niciodată nu se trezesc duminica înainte de prânz, ei despre care se spune că nu știu decât să umble molâi între canapeaua din camera de zi și scaunul din camera lor, freamătă în stradă la șase dimineața, cu șireturile desfăcute și respirația urât mirositoare – sub felinar, Simon Limbres a privit cum se împrăștie aerul pe care îl expira pe gură, metamorfozele fuio­rului alb ce se înălța, compact, dizolvându‑se apoi în sus, până când dispărea, și‑a amintit cum, copil fiind, îi plăcea să se joace de‑a fumatul, își întindea arătătorul și degetul cel mare în fața buzelor, inspira adânc scobindu‑și obrajii și sufla ca un bărbat –, ei, fie The Three Caballeros, fie Big Waves Hunters, fie Chris, John și Sky, nu pe post de porecle, ci ca pseudonime, fiindcă și le creaseră pentru a se reinventa drept surferi planetari când ei erau niște liceeni de estuar, astfel încât, invers, să le pronunți prenumele îi reduce numaidecât într‑o configurație ostilă, burnița înghețată, clipocitul slab, falezele ca niște ziduri și străzile pustii la lăsarea serii, reproșul părinților și reclamația de la școală, plângerea iubitei plăpânde trântite la pământ, cea căreia și de data asta îi fusese preferat van‑ul, cea care nu va avea niciodată nici o putere asupra surfingului.

Sunt în van – niciodată nu spun camionetă, mai bine crapă. Umiditate soioasă, nisip ce granulează suprafețele și irită fesele precum glaspapirul, cauciuc sălciu, duhoare de estran și parafină, plăci de surfing îngrămădite, un morman de costume – shorties sau integrale groase cu cagule încorporate –, mănuși, papuci, borcane cu ceară, leashes. S‑au așezat toți trei în față, strânși umăr la umăr, și‑au frecat mâinile între coapse scoțând strigăte de maimuță, drace, da’ frig e, după care au mestecat niște batoane de cereale cu vitamine – n‑ar trebui dat însă tot pe gât, devorezi după, după ce ai fost devorat ca la carte –, și‑au trecut sticla de Cola, tubul de lapte concentrat Nestlé, pachetele de Pépito și Chamonix, biscuiți moi și dulci pentru băieți, au ridicat în cele din urmă de sub banchetă ultimul număr din Surf Session și l‑au deschis peste tabloul de bord, alăturându‑și cele trei capete deasupra paginilor ce străluceau în penumbră, cu hârtia lucioasă precum o piele hidra­tată de ambră solară și de plăcere, pagini întoarse de mii de ori pe care acum le scrutează din nou, cu glo­bii oculari ieșiți din orbite, cu gurile uscate: val care se sparge la Mavericks și point break în Lombok, lame la Jaws în Hawaii, tuburi în Vanuatu, unde la Margaret River, cele mai bune țărmuri ale pla­netei desfășoară pe foi splendoarea surfingului. Își îndreaptă înflăcărați degetul arătător înspre imagini, acolo, acolo, se vor duce acolo într‑o zi, poate chiar vara următoare, ei trei în camion pentru un surf trip de legendă, vor porni după cel mai frumos val format vreodată pe Pământ, vor hoinări în căutarea acelui loc sălbatic și secret pe care‑l vor inventa la fel cum Cristofor Columb a inventat America și vor fi singuri în line‑up când se va ivi în sfârșit valul pe care îl așteptau, unda venită din fundul oceanului, arhaică și perfectă, frumusețea însăși, atunci mișcarea și viteza îi vor urca pe placă într‑un zvâcnet de adrenalină când pe întregul corp și până în vârful genelor li se va prelinge o bucurie teribilă, și vor călări valul, vor uni pământul cu tribul surferilor, umanitatea aceea nomadă cu părul decolorat de sare și de vara nesfârșită, cu ochii spălăciți, băieți și fete neavând altă îmbrăcăminte decât șorturile imprimate cu flori de tiaré sau cu petale de hibiscus, tricourile turcoaz ori portocaliu sângeriu, neavând altă încălțăminte decât șlapii de plastic, tinerețea aceea lustruită de soare și libertate: urma‑vor muchia până la țărm.

Paginile revistei se luminează pe măsură ce afară cerul pălește, își divulgă nuanțele de albastru printre care un cobalt pur ce rănește ochii, și tonuri de verde atât de intense încât ai spune c‑au fost trasate cu vopsea acrilică, ici‑colo apare dâra lăsată de un surf, dungă albă minusculă pe zidul de apă fenomenal, băieții clipesc, murmură pfoai ce nebunie, pfoai ce țicneală, apoi Chris se îndepărtează pentru a‑și consulta mobilul, lumina ecranului îi albăstrește fața și, luminându‑l de dedesubt, îi scoate în evidență osatura chipului – arcada sprâncenelor ieșită, maxi­larul proeminent, buzele mov – în timp ce citește cu voce tare informațiile zilei: Petites Dalles today, hulă ideală sud‑vest / nord‑est, valuri între un metru cincizeci și un metru optzeci, cea mai bună partidă de surfing din an; după care subliniază, solemn: o să ne distrăm pe cinste, yes, o să fim kings! – engleza incrustată în franceza lor, mereu, pentru cel mai mic lucru, engleza ca și cum ar trăi într‑o melodie pop sau într‑un serial american, ca și cum ar fi niște eroi, niște străini, engleza care diminuează cuvin­tele enorme, „viață“ și „iubire“ devenind life și love, rarefiate, și într‑un final engleza ca o sfială – și John și Sky au dat din cap a încuviințare fără sfârșit, yeah, big wave riders, kings.

E timpul. Se crapă de ziuă, acum informul ia formă: elementele se organizează, cerul se separă de mare, se vede linia orizontului. Cei trei băieți se pre­gătesc, metodici, respectând o ordine precisă care este încă un ritual: își ung placa, verifică legăturile leash‑ului, își pun lenjeria specială din polipropilen înainte să îmbrace costumele contorsionându‑se în parcare – neoprenul se lipește de piele, o irită și câteodată chiar o arde –, coregrafie de paiațe din cauciuc ce presupune întrajutorarea, le pretinde să se atingă, să se manipuleze; apoi botoșii, cagula, mănușile, și închid camionul. Acum, coboară spre mare, cu surful sub braț, ușori, traversează plaja cu pași mari, plaja unde galeții li se afundă sub tălpi într‑un vacarm infernal, și odată ajunși pe țărm, când totul li se conturează în față, haosul și distracția, își trec leash‑ul în jurul gleznei, își potrivesc cagula, reduc la nimic spațiul de piele dezvelită din jurul gâtului prinzând la spate cordonul pe care îl ridică până la cele din urmă găuri ale închizătorii‑fulger – e vorba de a asigura cea mai bună etanșeitate posibilă pielii lor tinerești, o piele adesea acoperită de coșuri în partea de sus a spatelui, pe omoplați, în timp ce el, Simon Limbres, afișează un tatuaj maori pe umăr –, iar gestul acesta, cu brațul întins brusc în aer, înseamnă că partida de surfing începe, let’s go! – astfel că poate acum inimile se excită, se zbat încet în cutiile toracice, poate că masa și volumul lor cresc și pulsul li se intensifică, două secvențe distincte în aceeași bătaie, două lovituri, întotdeauna aceleași: spaima și dorința.

Intră în apă. Nu urlă aruncându‑și înainte cor­purile, pe care se mulează membranele flexibile ce conservă căldura cărnii și impetuozitatea elanuri­lor, nu scot nici un strigăt, ci străbat strâmbându‑se peretele de pietricele care se rostogolesc, și marea adâncindu‑se repede, fiindcă la cinci‑șase metri de mal deja nu mai ating fundul, se răstoarnă în față, lungindu‑se pe burtă pe plăci, cu brațele tăind apa cu putere, trec de zona de resac și înaintează în larg.

La două sute de metri de țărm, marea nu mai e decât o tensiune ondulatorie, se lasă și se bombează, înălțată ca un cearșaf aruncat peste o somieră. Simon Limbres se dizolvă în mișcarea ei, vâslește spre line‑up, zona din larg unde surferul așteaptă valul să pornească, asigurându‑se de prezența lui Chris și a lui John, așezați în stânga, mici flotoare negre pe care abia le mai poți vedea. Apa e întunecată, marmorată cu vinișoare, de culoarea bronzului. Încă nici un luciu, nici o sclipire, numai particulele albe pudrând suprafața, ca zahărul, iar apa e înghețată, cel mult 9‑10 °C, Simon nu va putea nicicum lua mai mult de trei‑patru valuri, știe, surfingul în apă rece sleiește organismul, într‑o oră va fi terminat, trebuie să facă o selecție, să aleagă valul cel mai bine format, cel a cărui creastă va fi înaltă fără să fie prea ascuțită, cel a cărui spirală se va deschide cu suficientă amploare pentru ca el să intre înăuntru, și care va dura până la capăt, păstrându‑și la finalul cursei forța necesară pentru a se învolbura pe prund.

Se întoarce spre coastă cum îi place să facă întot­deauna înainte să se îndepărteze mai mult: pământul e acolo, întins, crustă neagră în licăriri albăstrii, și e o altă lume, o lume de care s‑a rupt. Faleza ridicată în secțiune sagitală îi înfățișează straturile timpului, dar acolo unde se află timpul nu mai există, nu mai există istorie, numai unda care îl duce și îl învârte la întâmplare. Privirea lui întârzie asupra vehiculului mascat în van californian ce staționează în parcarea din fața plajei – recunoaște caroseria acoperită cu stickere strânse de‑a lungul partidelor de surfing, știe numele etalate foarte aproape unul de altul, Rip Curl, Oxbow, Quiksilver, O’Neill, Billabong, fresca psihedelică amestecând într‑o aceeași dezordine halucinată campioni de surfing și staruri rock, totul asezonat cu un număr însemnat de fete cambrate în maiouri strâmte, cu păr de sirenă, van‑ul acesta care e opera lor comună și anticamera valului – după care se uită țintă la farurile din spate ale unei mașini ce urcă platoul pentru a dispărea în pământuri, se dese­nează profilul lui Juliette dormind, e culcată ghemuit sub codița ei de puștoaică, pare îndărătnică până și‑n somn, și subit Simon schimbă foaia, își întoarce privi­rile dinspre continent, i se smulge, o tresărire, câteva zeci de metri, apoi încetează să mai vâslească.

Cu brațe care se odihnesc dar picioare ce țin cârma, cu mâinile agățate de marginile surfului și pieptul ușor ridicat, cu bărbia sus, Simon Limbres plutește. Așteaptă. Totul oscilează în jurul lui, bucăți întregi de mare și de cer se ivesc și dispar în fiecare mișcare a suprafeței molcome, greoaie, lemnoase, o pastă bazaltică. Zorii abrazivi îi ard fața și pielea i se întinde, genele i se întăresc aidoma unor fire de vinil, cristalinele din spatele pupilelor îngheață ca și cum ar fi fost uitate în fundul unui congelator, inima începe să îi încetinească, reacționând la frig, când brusc îl vede venind, vede cum înaintează, energic și omogen, valul promis, și din instinct se poziționează pentru a‑i găsi intrarea și a se infiltra, strecurându‑se cum se strecoară un hoț într‑o bancă pentru a sparge seiful – aceeași cagulă, aceeași precizie milimetrică a gestului –, pentru a i se introduce în scobitură, în acea torsiune a materiei unde interiorul se dovedește mai vast și mai profund încă decât exteriorul, e acolo, la treizeci de metri, se apropie cu viteză constantă, și dintr‑odată, concentrându‑și forța în antebrațe, Simon se năpustește vâslind din toate puterile, ca să prindă numaidecât viteza valului, ca să fie luat în panta lui, și acum e momentul de take off, fază ultrarapidă când lumea întreagă se concentrează și se avântă, flash temporal când trebuie să inspire adânc, să‑și țină respirația și să‑și îndrepte corpul într‑o sin­gură acțiune, să‑i dea impulsul vertical ce îl va ridica pe planșă, cu tălpile depărtate, stângul înainte, regu­lar, cu picioarele îndoite și spatele drept aproape paralel cu surful, cu brațele deschise echilibrând tot, și secunda asta e cea pe care Simon o preferă înainte de toate, cea care îi permite să cuprindă laolaltă din nou frânturile existenței sale, și să‑i pună elementele în acord, să se simtă viu, și odată în picioare pe surf – din ochi distanța dintre bază și creastă măsoară acum peste un metru și jumătate –, să întindă spațiul, să lungească timpul, să epuizeze până la capătul cursei energia fiecărui atom din mare. Să devină revărsare, să devină val.

Face primul ride scoțând un strigăt, și un răstimp atinge o stare de grație – vertijul orizontal, e pe buza lumii, și ca și cum s‑ar trage direct din ea, una cu fluxul –, spațiul îl invadează, îl zdrobește cu totul pe cât de mult îl eliberează, îi saturează fibrele muscu­lare, bronhiile, îi oxigenează sângele; valul se desface într‑o temporalitate tulbure, lentă sau rapidă, nu știi, suspendă una câte una fiecare secundă până când sfârșește pulverizat, morman organic lipsit de alt sens și, incredibil, însă după ce a fost tăbăcit de pietriș în iureșul final, Simon Limbres a făcut cale întoarsă pentru a porni ață din nou, fără măcar să atingă pământul, fără măcar să întârzie asupra figurilor trecătoare ce se formează în spumă când marea se poticnește de uscat, suprafață la suprafață, s‑a întors în larg, vâslind și mai tare, gonind înspre pragul unde începe totul, unde se pune în mișcare totul, li s‑a alăturat celor doi camarazi care vor scoate curând același strigăt în coborâre, iar șirul de valuri ce îi blindează dinspre orizont, exploatându‑le corpurile, nu le lasă nici un răgaz.

Nici un alt surfer nu a venit să li se alăture la fața locului, nimeni nu s‑a apropiat de parapet să‑i pri­vească făcând surfing, nici nu i‑a văzut ieșind o oră mai târziu din apă, frânți, terminați, clătinându‑se pe picioare, împleticindu‑se în timp ce traversau din nou plaja pentru a ajunge în parcare și a deschide iar camionul, nimeni nu le‑a văzut picioarele și mâinile la fel de livide, strivite, învinețite chiar și sub unghii, nici leziunile care le crestau acum chipul, crăpăturile de la colțul gurii când bieții dinți le clănțăneau de zor, un tremur continuu de fălci suprapus peste acela al cor­purilor, pe care nu îl puteau calma; nu a văzut nimeni nimic, iar după ce s‑au îmbrăcat înapoi, izmene de lână trecute pe sub pantaloni, straturi de pulovere, mănuși de piele, nimeni nu i‑a văzut frecându‑și unul altuia spatele, fără să‑și poată spună altceva decât ptiu, drace, ’ai de pula mea, când le‑ar fi plăcut așa de mult să vorbească, să descrie cursele călare pe val, să le consemneze legenda, și dârdâind astfel, s‑au închis în camion, Chris a găsit una‑două puterea să pornească motorul, a călcat‑o și duși au fost.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here