cronici recomandări

„Să îmbătrânești înseamnă să pierzi” sau scurt elogiu al plecării

Anul acesta se încheie cu o descoperire literară frumoasă, de o sensibilitate aparte. Este vorba despre romanul „Recunoștință” a scriitoarei Delphine de Vigan, tradus de Cristina Jinga pentru editura Polirom, în 2020. Construit asemenea unui poem despre îmbătrânire grăbită, volumul ne spune povestea bătrânei Michka, o femeie care cade pradă unei afazii lingvistice grave și care simte că pierde mai mereu ceva: cuvintele, demnitatea, mintea.

Pe plan secundar avem două personaje, Marie și Jerome, prima e fetița pe care Michka o salvează de la abandon parental, iar cel de-al doilea – ortofonistul bătrânei. Acest tandem pare să echilibreze lupta pe care o duce bătrâna, încercând să păstreze suficient de aprinsă lumina rațiunii. Frazele dezlânate, discursul rupt și cuvintele pronunțate cu greu – toate formează o luptă în care eroina noastră pare să participe fără arme. 

Delphine de Vigan reușește în această carte să sintetizeze tot ce e mai dificil în îmbătrânirea prematură, să evidențieze niște procese complicate precum e pierderea sinelui, percepția distorsionată asupra lumii și, mai ales, solitudinea omului rămas în derivă. Naratorul spune la un moment dat o frază ca o lovitură în plex: „Să îmbătrânești înseamnă să înveți să pierzi”, iar despre bătrânețe în sine că e „o viață micșorată, îngustată, dar perfect reglată”. Acest reglaj emoțional este marea dilemă a cititorului care trebuie să înțeleagă profunzimea umbrelor și a faptului că această bătrână încă mai vrea să fie aici. 

Din punct de vedere al construcției, romanul „Recunoștință” mi-a amintit de „Flori pentru Algernon”. O disperare mult mai comprimată se conține în paginile acestei scurte radiografii sociale despre recunoștință în fața morții, despre felul în care trecutul ne urmărește și ne dictează destinul de mai departe. 

Înclin să cred că romanul „Recunoștință” este o construcție stratificată în care toate personajele nu sunt altceva decât fațetele unui singur om, un soi de amalgam uman interconectat. Delphine de Vigan stăpânește arta de a surprinde emoțiile în cea mai simplă formă a lor. Ea explorează teme universale cu o sensibilitate profundă: recunoștința față de cei care ne-au sprijinit, povara lucrurilor nespuse și teama de a pierde controlul asupra propriei vieți. 

Printr-un stil de scriere curat și plin de umanitate, romanul transcende povestea personală pentru a deveni o reflecție asupra condiției umane, asupra transmiterii și asupra importanței de a recunoaște ceea ce contează cu adevărat înainte de a fi prea târziu. Acest roman ne provoacă să ne întrebăm: am exprimat suficientă recunoștință față de cei care ne-au modelat viața?

Totodată, romanul este și o operă profundă și emoționantă care, în ciuda simplității sale aparente, atinge esențialul, amintindu-ne că, deși efemere, cuvintele pot purta o semnificație imensă atunci când sunt încărcate de recunoștință și iubire.

Delphine de Vigan, „Recunoștință”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 200, traducere: Cristina Jinga

Cartea poate fi cumpărată de la: carturesti.ro, libris.ro (format ebook), polirom.ro.

Dacă doriţi să susineţi site-ul citestema.ro, puteţi cumpăra o cafea:


Fotografie reprezentativă: Robert Thiemann / Unsplash

despre autor

Corina Moisei-Dabija

Bună, drag cititor!
Sunt Corina Moisei-Dabija, alias Fata cu Cartea, și cred că pot să-ți spun istoriile unor cărți care te-ar face să simți emoții puternice. Sunt mamă, cronicar de carte și jurnalist cultural de peste 10 ani. Hai să citim pentru schimbare!

scrie un comentariu