Autoarea acestui roman biografic, Linn Ullmann, este fiica actriţei şi regizoarei Liv Ullmann şi a regizorului Ingmar Bergman. Iar înainte de orice, cred că se cuvine să fac două precizări: Linn a studiat literatura engleză la Universitatea din New York şi s-a remarcat ca jurnalistă, dar şi ca scriitoare, în Norvegia, unde a câştigat premii literare de prestigiu – aşadar, romanul nu e unul speculativ (în care, să zicem, fiica unui cuplu celebru ar urmări să mai stoarcă un ban de pe urma faimei părinţilor). A doua precizare, un element de culoare: Linn este unul dintre cei nouă copiii pe care i-a avut Ingmar Bergman, care a fost căsătorit de cinci ori, dar nu şi cu mama lui Linn, Liv Ullmann.
Linn Ullmann are o scriitură muzicală, rece, dar şi plină de sensibilitate, cu repetiţii care dau ritm. Uneori, ai putea avea impresia că un redactor obosit a uitat să-i mai cenzureze din paragrafele pe care le readuce în prim-plan, însă e clar că Linn, cu atâta şcoală jurnalistică şi literară, nu avea cum să neglijeze nişte detalii care contează. Totul este intenţionat şi este acolo pentru a spune povestea sentimentelor care o leagă de părinţii săi.
„Am fost copilul ei şi copilul lui, dar nu şi copilul lor, niciodată nu am fost toţi trei; când mă uit prin maldărul de poze de pe masa din faţa mea, nu găsesc nici o fotografie cu toţi trei. Ea, el şi cu mine.
Această constelaţie nu există.”
Ai zice că, în mijlocul absenţei, în această senzaţie stranie de a avea doi părinţi şi de a nu fi foarte apropiat de niciunul, Linn Ullmann ar fi putut să scoată un roman cu puternică amprentă critică. Unul doldora de frustrări şi de acuze. Ar fi fost, desigur, nedrept şi lipsit de eleganţă să procedeze aşa. Ar fi fost în contrast cu statusul familiei sale – fie ea şi împrăştiată – şi cu discreţia pe care ai putea-o lipi ca un timbru de felul de a fi al nordicilor.
Aşadar, deşi romanul are destule detalii ce ţin de intimitatea familiei, impresia finală e că se păstrează un echilibru atât în privinţa ataşamentului pentru unul dintre părinţi, cât şi în legătură cu cât de mult se poate face public din tot ce ar fi interesant în legătură cu Liv Ullmann şi Ingmar Bergman.
Linn are forme diferite de a-şi exprima dragostea faţă de părinţi. Când e vorba de mamă, spune aşa, trecând la persoana a III-a singular: „Îi era dor de mama tot timpul, chiar şi când se aflau în aceeaşi cameră. Dragostea fetiţei era mai mult decât putea să suporte mama ei.” Cu mama a plecat în America, unde avea să-şi facă studiile, în timp ce tata avea să rămână mereu acel bărbat cu 48 de ani mai în vârstă decât ea. Pentru Linn, părinţii ei au fost ca ziua şi noaptea, şi şi-a dorit atât de mult să-i vadă împreună încât o durea să ştie că noaptea şi ziua se întâlnesc atât de puţin.
„Încerc să înţeleg ceva despre dragoste aici, şi despre părinţii mei, şi de ce singurătatea a jucat un rol atât de important în vieţile lor, şi de ce, mai mult decât de orice pe lume, le era atât de frică să fie părăsiţi.”
Din cauza relaţiei dintre mama şi tatăl său, Linn a fost mai apropiată de mamă. Însă romanul este marcat de ultimii ani de viaţă ai lui Ingmar Bergman. Linn povesteşte cu amănunte acea perioadă, în care chiar a încercat să pună la punct un soi de carte împreună cu tatăl său. Cei doi au făcut şase înregistrări audio până în momentul în care Ingmar Bergman a ajuns să nu-şi mai recunoască familia. Ulterior, încercând să treacă la scrierea cărţii, fiica va constata că dialogurile ei cu tatăl sunt foarte greu de înţeles, astfel că, până la urmă, şi romanul ei va fi o încercare de a umple nişte goluri şi de a înţelege câte ceva în plus decât a înţeles în timp ce părinţii săi trăiau.
Impresionant e să conştientizezi modul în care, în ultimii ani, marele Ingmar Bergman a preferat să se izoleze, să rupă contactul cu lumea în care activase cu atâta energie, unica legătură cu filmele atât de dragi fiind vizionările din şopronul transformat în cinema, din curtea casei sale. E aici o durere greu de pus în cuvinte, o suferinţă care vine odată cu avalanşa îmbătrânirii. „Cred că îmbătrânitul e o muncă grea, obositoare şi dizgraţioasă, cu un program infernal”, se destăinuie la un moment dat Ingmar Bergman. „Sunt cufundat până peste cap într-un sistem de vise din care nu pot evada, deja nu mai e amuzant, nu am nici un nenorocit de vis amuzant, nici măcar unul. Asta… visele astea nu mai au nimic de-a face cu realitatea.”
Romanul lui Linn Ullmann e ca o durere plăcută. E o lamă fină cea care produce tăietura de aici, o lamă care separă lumea mamei de cea a tatălui şi permite unei linişti aproape nefireşti să se reverse peste un trecut greu de înţeles.
Linn Ullmann, „Nelinişte”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, traducere: Ovio Olaru, nr. pagini: 376
Nu inteleg pasajul ‘Mama lui Linn era deja decedată…’ in conditiile in care ea traieste inca.
Vă mulţumim pentru observaţie. A fost o scăpare, am corectat.