cronici recomandări

Să nu lăsăm uitarea să vorbească prea tare – despre „Auschwitz, ultima stație” de Eddy de Wind

scris de Alina Burcioiu

M-am tot gândit dacă voi putea scrie despre această carte, despre Auschwitz, pentru că nu îmi imaginam cum aș putea eu să cuprind și să exprim dimensiunea tenebroasă a celor întâmplate acolo. Simțeam că o să mă împiedic în cuvinte, că ele vor fi goale în fața adevărurilor crunte pe care ar trebui să le exprime. Dar, până la urmă, trebuie să ne asumăm acest risc și să încercăm, așa cum putem, să recurgem la cuvinte pentru a împiedica uitarea să vorbească prea tare.

Am citit cartea conștientă de călătoria dureroasă care mă aștepta. Câteodată nu ne putem opune sau nu vrem să ne opunem forței din interior care ne aruncă în abis. Poveștile din perioada celui de-al Doilea Război Mondial au o doză uriașă de suferință și de deznădejde, dar în același timp au și o frumusețe aparte. Războiul a perturbat și a modificat esențial structurile sociale și mentale ale celor care l-au trăit, dar totodată a scos la suprafață capacitatea nemărginită a oamenilor de a supraviețui, de a găsi o speranță în cele mai întunecate și disperate situații.

„Auschwitz, ultima stație” este povestea adevărată a lui Eddy de Wind, un tânăr medic olandez, evreu, specializat în psihiatrie, supraviețuitor al Holocaustului. Mărturia lui a fost scrisă imediat după eliberarea lagărului, nelăsându-i timpului șansa de a o reașeza, de a o filtra, ceea ce îi conferă o valoare istorică însemnată.

În septembrie 1943, tânărul medic a fost deportat la Auschwitz împreună cu soția lui, Friedel. După ce au trecut de „inofensivul” proces de selecție inițială, care de fapt era selecția vieții și a morții, el a început să lucreze în cazarmele medicale, în timp ce Friedel a ajuns în Block 10, renumit pentru cruntele experimente medicale ginecologice ale doctorului Joseph Mengele.

Datorită statutului său de medic, Eddy a avut o oarecare libertate de mișcare în lagăr și a reușit să supraviețuiască grație unei combinații de competențe lingvistice, pregătire medicală, noroc și decizii fortuite. După eliberarea taberei, a rămas, la cererea armatei sovietice, să ajute la îngrijirea bolnavilor din lagăr. În acest timp a început să scrie despre acel loc al groazei. Acest scris imediat a fost un fel de experiență cathartică pentru Eddy, o nevoie urgentă pentru a-și calma mintea și sufletul. Dar și mai mult, a fost o datorie morală să spună lumii ce s-a întâmplat, să dea un sens supraviețuirii lui.

Dacă voi consemna asta acum și toată lumea va ști, nu se va mai întâmpla niciodată.”

Auschwitz, care la început era doar un cuvânt fără semnificație, nici bun, nici rău, a devenit o certitudine morbidă. Între lumea de afară și lumea de acolo se afla un singur lucru, sârma ghimpată.

„Cât de departe sunt acei munți albaștri încețoșați? Cât de largă este câmpia care se întinde în licărirea strălucitoare a soarelui de primăvară? Pentru cei liberi, o zi de mărșăluit. O oră călare, la trap. Pentru noi sunt mai departe. Acei munți nu aparțin acestei lumi – nu lumii noastre, de vreme ce între noi și ei se află sârma ghimpată.”

În mijlocul atâtor nenorociri, iubirea reușește să mențină vii inimile oamenilor și îi face să reziste. Pentru că el era medic, Eddy și Friedel au fost privilegiați și se puteau vedea din când în când sau puteau schimba între ei bilețele. De fiecare dată când erau aproape unul de celălalt, dorința lor de libertate, de viață, creștea tot mai mult. Această speranță la o viață liberă împreună i-a făcut să reziste zeci, sute de zile. Însă, odată eliberați și regăsiți, trauma suferită s-a dovedit a fi prea mare și nu au reușit să rămână împreună pentru totdeauna, ei despărțindu-se câțiva ani mai târziu.

La Auschwitz nu mai erai o ființă umană. Existența ta era una goală, înconjurată de groază și brutalitate. Prizonierii treceau prin toate fazele psihologice, șoc, apatie, agonie mentală, deznădejde, iar cei mai norocoși ajungeau cumva la un fel de adaptare – momentul în care începeau să se gândească doar la supraviețuirea lor. Ca să supraviețuiască erau nevoiți să lase disperarea deoparte și să accepte termenii vieții din lagăr, să se obișnuiască cu mirosul morții, cu teroarea și cu condițiile crunte din fiecare zi.

Era o lume în care degradarea nu mai avea limite, iar instinctul de supraviețuire atingea un nivel de care nu suntem conștienți că există în noi, dar care se activează atunci când este nevoie. În anumite situații trebuia să dai dovadă de tact pentru a învăța dansul morții și a evita pericolul. În alte momente trebuia să înduri crunta suferință fizică. Frica era suverană și era permisă orice metodă pentru a rămâne în viață, chiar cu prețul vieții altcuiva.

Suferința este inevitabilă și universală și fiecare răspunde în felul lui la ea, însă în fața anumitor suferințe suntem și vom fi mereu neputincioși. Când morala este distorsionată, viața spirituală ucisă și orice urmă de compasiune pedepsită, oamenii nu devin altceva decât lucruri, numere. Cine își mai poate păstra umanitatea și demnitatea într-un astfel de loc?!

Când a venit eliberarea, cei care au supraviețuit se așteptau să se regăsească și să fie fericiți, dar s-au înșelat. A fi fericit a fost un lucru pe care au trebuit să-l învețe. După ani de suferință fără sens, au uitat cum e să fii liber, cum să fii o ființă umană. Erau un număr, iar acum numărul bâjbâia în întuneric să-și găsească drumul înapoi pentru a fi o ființă umană. Existența lor de acum încolo urma sa fie o luptă pentru a afla dacă este posibil să își dețină cu adevărat viața atunci când ea a fost înghițită de găurile negre ale istoriei.

După război, Eddy a fost judecat pentru că a fost medic la Auschwitz și, deci, nu prizonier. El a dezvoltat sindromul vinei supraviețuitorului, specializându-se ca psihanalist în tratarea persoanelor cu traume grave de război. În timp, a înțeles că traumele nu se opresc odată cu cei direct implicați, ci ele sunt transmise de supraviețuitori următoarei generații. Tot ce au trăit în lagăr a ricoșat în relațiile cu cei din jurul lor. Atât psihologia cât și psihiatria au fost mult schimbate după al Doilea Război Mondial, iar șocul posttraumatic a devenit o tulburare tot mai clară și recurentă.

Din toate cărțile citite despre Auschwitz, inclusiv din aceasta, s-a desprins aceeași idee legată de supraviețuire: „Cel care are de ce să trăiască poate suporta aproape orice”. Indiferent de câtă suferință are parte, dacă va găsi în sufletul lui un motiv, o speranță pentru care să trăiască, omul este capabil să supraviețuiască.

Cartea lui de Wind este învelită într-o emoție rece și grea, de unde, câteodată, ca un vânt de primăvară, răzbate un iz poetic. Este o mărturie autentică și dureroasă despre atrocitățile naziste, o privire empatică asupra suferinței (care poate părea ficțiune), o evidență a infernului cu chip uman. Fără a detalia toate amănuntele macabre, Eddy de Wind descrie și modul în care s-a trăit în lagăr, nu numai cum s-a murit. Autorul face evaluări psihologice și filosofice, el relatează ce și cum s-a întâmplat, nejudecând oamenii pentru alegerile lor.  

Răzbunarea milioanelor de oameni omorâți în lagăr a fost ca cei care supraviețuiesc să lupte și să spună lumii ce s-a întâmplat, să se facă auziți și crezuți. Auschwitz a fost eliberat în ianuarie 1945, dar lumea a început să afle despre ororile petrecute acolo de-abia în aprilie. La început, mulți nu au crezut, în vâltoarea reconstrucției economice naziștii au încercat imediat să nege și să acopere urmele cruzimii lor, a oamenilor împotriva altor oameni. În fața unei asemenea atrocități cuvintele dispar, se șterg, nu mai poți articula nimic…

„…aveau o datorie, un scop vital care-i unea. Trebuiau să urle în gura mare ce trăiseră. Se simțeau apostolii unei răzbunări atât de temeinice, încât barbaria să fie stârpită pentru totdeauna de pe pământ, încât răzbunarea să purifice lumea și să o deschidă pentru un nou umanism.”

Noi, cei care citim despre experimentele naziste, nu putem să cuprindem dimensiunea ororilor petrecute la Auschwitz, înțelegem doar stratul de la suprafață. Suntem prea mici pentru ce istorie s-a scris cu trupurile pe zidurile existenței. În fața acestor mărturii scrise avem obligația să nu uităm vreodată de această măreție demonică, una dintre cele mai dureroase experiențe colective din istoria umanității.

Eddy de Wind, „Auschwitz, ultima stație”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. de pagini: 261, traducere din neerlandeză și note de Alexa Stoicescu


Puteţi cumpăra cartea de la:

despre autor

Alina Burcioiu

Sunt pasionată de literatură și fotografie. Am o slăbiciune pentru poveștile din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, prefer autorii care sondează relațiile umane și interiorul lor, îmi place scrierea intensă, profundă, care îmi trezește o emoție puternică. Nu îmi place sa fie totul spus clar, trebuie sa existe doza de mister care să învelească emoția. Printre autorii mei preferați se află Milan Kundera, David Grossman, Zeruya Shalev, Eshkol Nevo, Javier Marias, Andrei Makine, Ludmila Ulitkaia. Îmi place să mă pierd pe străzile unui oraș și să îi surprind trecutul fotografiind casele/clădirile vechi, îmi place să mă plimb pe malul mării zbuciumate - cu cât ea e mai zbuciumată, cu atât eu sunt mai liniștită. Și îmi place să merg în locuri sălbatice, departe de lume, înconjurată de liniștea deplină.

scrie un comentariu