elefant.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din noul roman al lui Bogdan Răileanu, Să nu laşi moartea să te găsească, recent apărut în colecţia „Ego. Proză”.

Aceasta este povestea lui Arhip, ciobanul care e posibil să fi adus la viață balada Miorița. El pornește în transhumanță alături de alți trei ciobani din Munții Vrancei spre cîmpie. Pe drum, cel mai tînăr dintre ei este ucis în condiții neclare. Datoria lui Arhip este acum să-l ducă pe tînărul mort înapoi în satul de munte, iar această călătorie se transformă într-o confruntare cu moartea care îl face pe cioban să-și împlinească destinul – să dea lumii o baladă și un mit fondator. Ca orice autor, Arhip e tentat să pună în poveste experiența lui personală cu moartea. Personajele vorbesc în numele lui. Asasinarea tînărului ciobănaș este doar un pretext pentru a scoate din adîncul lui Arhip un eu tulburat de prezența morții.

Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din București. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spațiul dintre gîndurile mele (Polirom, 2017) și romanele Dinții ascuțiți ai binelui (2018) și Teoria apropierii (2019).


Fragment

La noi în sat trăia un orb, Lică, şi orbul ăsta n‑avea stare niciodată. Se născuse orb şi parcă viaţa nu voia să treacă pe lângă el aşa degeaba, cum trece pe lângă alţi orbi. Într‑o zi a vrut să facă baie‑n râul cel mare şi a rugat pe cineva să‑l ducă acolo şi să‑i arate un loc unde poate să intre în apă şi a intrat şi s‑a îmbăiat gol, râdeau fetele de el, dar nu‑i păsa, se bălăcea şi intra la fund în apă şi ieşea şi scuipa apă ca o ţâşnitoare. În altă zi a vrut să meargă pe dealuri cu oile, cu nişte ciobani, şi l‑au luat ciobanii şi i‑au dat sarică şi clop şi botă şi l‑au pus să urce dealul şi el se ţinea după lătratul câinilor, dar se tot împiedica şi cădea, la întoarcere de pe deal a căzut într‑o râpă şi s‑a lovit tare, a stat o lună în casă, maică‑mea de milă trecea pe la el şi îi aducea de mâncare o dată la câteva zile. Apoi a zis că vrea să se‑nsoare şi a‑nceput lumea să râdă de el prin sat. Umbla îmbrăcat frumos şi, ce‑i drept, nu era cel mai urât bărbat din sat. Unele femei spuneau chiar că Lică era mai de încredere decât alţii pentru că îşi dădea silinţa şi nu bea. De câte ori trecea prin faţa cârciumii, îl strigau unii şi alţii să stea cu ei la o ţuică, dar el trecea zâmbind şi vorbea cu voce tare că nu e ziua potrivită pentru băutură.

Lică ştia să lucreze lemnul. Făcea scăunele şi linguri şi blide de lemn dintr‑o bucată. Cât era ziua de lungă, cioplea la lemn şi pipăia cu degetele lui groase carnea lemnului. Şi nu doar a lemnului, spuneau unii. Erau femei rele de gură care vorbeau că Lică ar fi umblat pe la unele şi pe la altele când bărbaţii lor nu erau acasă, când unii mureau pe front sau îngheţau de frig prin tot felul de câmpuri mergând cu oile la şes. Ce‑i drept, în fiecare casă erau câte un scăunel sau linguri de lemn făcute de Lică, că era priceput şi îi şi zâmbeau femeile peste gard când îl vedeau lucrând orbeşte pe la el prin bătătură, dar într‑o primăvară, chiar înainte de Paşte, se pornise un zvon că una din fetele ciobanului Vâlcu rămăsese însărcinată şi gurile ar fi zis că Lică era de vină.

S‑au strâns mai mulţi într‑o dimineaţă şi i‑au zis că îl duc să‑l însoare aşa cum îşi dorea el. Lică a simţit că era ceva necurat la mijloc. S‑a îmbrăcat şi şi‑a luat o sticlă cu apă cu el şi un cuţit, dar Vâlcu i‑a zis că la ce‑i trebuie cuţit în biserică şi au râs toţi. L‑au suit într‑o căruţă şi l‑au dus departe, cale de vreo câteva ceasuri, în mijlocul pădurii. Au ajuns într‑un luminiş şi l‑au coborât. Unii îl stropeau cu vin şi cântau pe nas ca popa, se cunună robul lui Dumnezeu Lică şi apoi începeau să râdă şi îi mai dădeau câte una. S‑au întors în sat seara târziu, beţi, obosiţi, fără Lică. La porţi ieşiseră cei mai bătrâni şi femeile şi se uitau la ei cu ochi goi, ar fi vrut să spună ceva. Peste vreo două zile eram cu oile la marginea unui deal pe malul râului. Stăteam într‑un stejar când au început câinii să latre cum latră la urs sau la alte sălbăticiuni din pădure. M‑am ridicat şi m‑am uitat în jur, printre copaci venea Lică.

Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 144

Puteţi cumpăra cartea de la:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here