Sabina Yamamoto, despre „Nu mai e nimeni acasă”: „Visam de multă vreme să public o carte doar a mea”

„Nu mai e nimeni acasă” este romanul de debut al Sabinei Yamamoto. Din punctul de vedere al unuia dintre primii săi cititori – Mihai Buzea – cartea apărută la Editura Vellant „este o ruptură violentă cu tradiţia romanului românesc contemporan, specializat în învinşi, în rataţi şi-n bătuţi de soartă”.

Dragă Sabina, în primul rând felicitări pentru „Nu mai e nimeni acasă”, debutul tău, care a provocat deja reacţii pozitive printre cititorii de literatură română contemporană! Totuşi, de la prima ta apariţie în volum, „Ficţiuni reale” (Humanitas, 2013), au trecut zece ani… Ce crezi că a lipsit din scrisul tău în toţi aceşti ani şi ce ai avut nevoie să faci ca să poţi să publici în sfârşit o carte „doar a ta”?

Zece ani, da, poate părea o eternitate în lumea scriitorilor. Dar, în realitate, cred că acești zece ani au fost esențiali pentru că m-au transformat. Au fost anii în care am crescut, m-am maturizat, am traversat iubiri și dezamăgiri, am schimbat joburi, orașe, colegi și prieteni. Am experimentat fiecare etapă a creșterii fiicelor mele și am învățat să le fiu mamă, de la vârsta grădiniței până astăzi, la adolescență.

Visam de multă vreme să public o carte „doar a mea”, iar în tot acest timp, povestea cărții a luat contur. A fost un proces complex și, cu fiecare experiență trăită, povestea s-a întărit. A fost nevoie de răbdare, durere, curiozitate și perseverență pentru a ajunge la acest punct. Zece ani au fost necesari pentru a-mi găsi vocea, pentru a înțelege mai adânc scrisul și pentru a aduna destulă profunzime în povestea pe care am simțit că trebuie să o împărtășesc cu lumea.

De când scrii la „Nu mai e nimeni acasă” și care parte din nașterea acestei cărți a fost mai dificilă? Pe de altă parte, ce te-a făcut să te simți bine când ai scris cartea?

Au fost încercări de-a lungul timpului, iar primul text, pe care l-am scris în adolescență (fără a anticipa atunci că va deveni o carte), a evoluat prin numeroase modificări până la această formă finală. Cartea s-a născut odată cu moartea tatălui protagonistei, care poate rămâne unul dintre cele mai dure lucruri pe care le-am scris vreodată. În contrast, au fost și multe momente bune, iar unele dintre ele au fost cele în care am putut retrăi anumite clipe din copilărie prin ochii Sabinei din roman.

Aşa ajungem la o chestiune mai veche: cât de mult din acest personaj ești tu? Știu, e greu de precizat cu exactitate, însă m-ar interesa sa aflu cum ai lăsat deoparte unele chestiuni care probabil „nu se pot povesti” și ai păstrat altele, din propria viață, tocmai pentru că ele conturează mai bine universul romanului tău.

Procesul de creare a personajului a implicat o abordare atentă a relației dintre propria mea viață și ficțiunea pe care o construiam. În dezvoltarea personajului, am integrat elemente inspirate din experiențele personale, am păstrat emoții și trăiri autentice. Cu toate acestea, pentru a contura mai bine universul romanului, am realizat modificări și ajustări.

Unele detalii personale care ar fi putut să nu se potrivească în contextul narativ, sau care erau prea intime pentru a fi împărtășite, au fost lăsate în afara povestirii. Pe de altă parte, am adaptat elemente reale care contribuiau la caracterizarea personajului și la atmosfera generală a cărții, precum interacțiunile cu anumite personaje. Este o echilibrare delicată între realitate și ficțiune, cu scopul de a crea o poveste coerentă și captivantă.

Pentru a da coerență poveștii tale, sunt convins că te-ai și sfătuit cu cineva. Mai ales că ai urmat câteva cursuri de scriere creativă. Cine a jucat un rol important în definitivarea manuscrisului tău și cum anume te-a ajutat?

Dana Pătrănoiu a fost acel ochi de vultur, a redactat manuscrisul fără menajamente și l-a adus la forma sa finală.

Mihai Buzea a avut un rol esențial, a citit manuscrisul în prima sa formă și a eliminat virgulele și repetițiile, a contribuit astfel la precizia și claritatea textului.

Florin Iaru m-a ghidat în lumea scrisului creativ. La finalul primului curs, mi-a transmis cu încredere: „Sabina, tu scrii remarcabil despre copilărie. Să nu uiți asta!”. O lecție pe care nu doar că n-am uitat-o, am aplicat-o cu bucurie.

Dan Pleșa a fost prima persoană care a recunoscut potențialul manuscrisului, oferindu-i șansa de a deveni o poveste între patru coperți.

Fără sprijinul lor, „Nu mai e nimeni acasă” nu ar fi prins viață în felul acesta.

Din câte înțeleg, trăiești în Japonia. Ce înseamnă pentru tine să publici o carte în România? Crezi că ea ar prinde și în Asia?

Locuind în Japonia de mulți ani, pentru mine, publicarea unei cărți în România are o semnificație importantă, reprezintă o legătură cu rădăcinile și o necesitate de a comunica în limba maternă. Despre cum ar prinde în Asia, nu îmi dau seama. Dar, pe de altă parte, subiectul cărții –  lupta unei familii cu sărăcia în perioada post-comunistă – ar putea captiva cititorii japonezi, oferindu-le o perspectivă unică și exotică asupra unei realități îndepărtate.

Citești literatură japoneză? Ori te vezi cumva influențată de ceea ce se publică în Japonia?

Am explorat literatura japoneză în trecut, fascinată de cultura și universul lumii cu totul aparte, în care de-abia intrasem. Însă, în ultimii doi ani, am citit predominat scriitorii români contemporani, fiind curioasă să înțeleg modul în care aceștia abordează scrisul și temele actuale. N-aș putea spune că simt o influență directă a ceea ce se publică în Japonia.

Şi, la final, revenind la cartea ta, „Nu mai e nimeni acasă”, cum te aştepţi să fie primită de cititori? Ar putea ea să-i provoace în relaţie cu propriul trecut, să aibă anumite revelaţii pornind de la ea? În altă ordine de idei, ai avut în minte un anumit tip de cititor atunci când ai scris-o?

Ca orice debutant am așteptat momentul publicării cărții cu sufletul la gură, dar imediat după, mi s-a făcut foarte teamă de cum va fi primită cartea. Sper ca cei care o vor citi să regăsească o parte din propriile experiențe post-comuniste – această perioadă de tranziție cu nuanțe diferite pentru fiecare generație. E o carte dură, crudă și prezintă sărăcia, eșecul, depravarea, lupta și dragostea prin ochii unei fetițe, pe care întâmplător o cheamă Sabina. Nu am avut un cititor specific în minte, dar m-am gândit la cei de vârsta mea, la părinții și bunicii lor, la prietenii lor, conștientă că fiecare va aduce propriul bagaj de experiențe și perspective.

---

Sabina Yamamoto (n. 1984, București) a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și în volumul Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A urmat cursurile de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, Atelierul de croitorie și Creative Writing Sundays. A mai scris articole și proză scurtă pentru Cod de Poveste, Contributors, Dilema Veche, Familia, Laconic, Liternet, Revista de Povestiri, Timpul, Tomis și Viața Medicală. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale. Nu mai e nimeni acasă este cartea sa de debut.

Cartea poate fi cumpărată de la:

…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):