carturesti.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu, recent apărut în colecția „Ego-grafii”, cu ilustraţii de Roman Tolici.

Cartea adolescenței

Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sînt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vîrf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzînd cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să cîştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.


Fragment

În vara aceea trebuia să‑mi găsesc o nouă şcoală. De ce? O încurcătură tipică vîrstei. Nu am chef să povestesc acum despre asta.

Dar, cum nu aveam buletin de Chişinău, lucrurile se complicau nepermis de mult. Era un calvar pentru cineva venit din provincie. Mai ales pentru un copil ca mine. Pe atunci te înscriai la şcoala „normală“ pe baza vizei de flotant, propiska. Aşa e şi acum. Cea de la Chişinău avea o importanţă aparte. Era capitală.

Ca să te înscrii la o şcoală „normală“ trebuia să găseşti pe cineva să te ia în chirie în spaţiul lui locativ. Fie costa mult, fie era un chin cu actele. Nimeni nu dorea să se complice cu asemenea lucruri. Făceai asta doar în caz de maximă necesitate. Peste un an avea să‑mi fie şi mai greu.

Doar şcolile profesional‑tehnice, care în rusă aveau nume abreviate – SPTU, PTU, GPTU –, sau, mai simplu, ucilişce, te primeau fără viză de flotant. Aceste şcoli, un soi de licee tehnice, aveau în fosta URSS un renume tare prost: aici venea „scursura societăţii“, cum spuneau cu dispreţ cei care visau la studii superioare. Într‑adevăr, aici veneau copiii mai slab pregătiţi şi cei care nu aveau altă aspiraţie decît să înveţe o meserie.

Aceste şcoli pregăteau, pe lîngă puşcăriaşi, şi muncitori pentru uzina de frigidere. Da, în anii ’80 la Chişinău se fabricau tractoare, televizoare, maşini de spălat, covoare, textile, frigidere şi chiar tehnică de calcul, ca să nu mai zic de chestii strategice, secrete. Dar asta e o altă istorie. Unii ajungeau direct pe liniile de producţie ale fabricilor şi uzinelor, iar alţii pe marile şantiere ale ţării. Multe astfel de şcoli erau asociate fabricilor sau anumitor industrii. Astăzi am spune că erau perfect cuplate la piaţa muncii. Dar pe atunci nu exista piaţă, ci economie planificată, iar şcolile erau şi ele bine planificate şi cu rost.

Aici însă aveam o problemă: la aceste şcoli se intra din clasa a opta. În clasa a opta dădeai examene de treaptă. Deci după opt clase puteai merge la ucilişce, unde învăţai trei ani. Era varianta opt plus trei, după care ajungeai direct în armata sovietică şi apoi în cîmpul muncii. Traseul era ca la carte. Dureros de sigur şi stabil.

Problema e că eu aveam deja nouă clase. Mai aveam un an şi puteam să termin şcoala şi să dau la facultate. Noi făceam zece clase. În viaţa mea însă apăruse ruptura. În clasa a noua am zburat dintr‑o şcoală şi trebuia să ajung la alta. Singura şansă era să conving un director de SPTU, de liceu tehnic, să mă ia direct în anul doi, ca să nu pierd un an.

Am ales un SPTU de la Ciocana. Nu‑i mai reţin numărul. Atunci toate aveau un număr. Cred că era numărul 10. Era o şcoală tehnică de pe lîngă uzina de frigidere. Se afla undeva în capătul liniei de troleu 23.

Cînd am mers acolo prima oară, am avut impresia că e la capătul pămîntului. Nu aveam de unde să ştiu că urma să fac acel drum de la Buiucani la Ciocana, dintr‑o parte în alta a oraşului, un an întreg, zi de zi, cu excepţia weekendurilor: mai bine de o oră dus şi mai bine de o oră întors. Aveam să citesc multe cărţi în acel an. Aveam să ascult multă muzică în căşti.

Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 360

Puteţi cumpăra cartea de la:


Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural.

A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013, 2020), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză şi georgiană. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2010); Intelighenţia rusă azi (Cartier, 2012); Sînt un om de stînga (Cartier, 2013); Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii (Polirom, 2015, 2017, 2020; distinsă cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură, 2015); Intelighenţia basarabeană azi. Interviuri, discuţii, polemici despre Basarabia de ieri şi de azi (Cartier, 2016); Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii (Polirom, 2016, 2017, 2021; distinsă cu Premiul pentru eseistică/publicistică al revistei Observator cultural, 2017); Jurnal la sfîrşitul lumii (Cartier, 2019); Războiul pisicilor (Cartier, 2019; cu ilustraţii de Veronica Neacşu); Mică trilogie a marginalilor. Izgoniţii (Polirom, 2019; distinsă cu Premiul AgenţiadeCarte.ro la secţiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică, ediţia 2020). A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, Cartier, 2008); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanţ (împreună cu Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

Mai multe detalii pe www.ernu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here