carturesti.ro

E dimineața de Paște și merg cu ai mei în cimitir să vizităm mormântul bunicii și să dăm câteva pachete de pomană. Uneori tradiția e bună, nu te lași pradă imersării în tehnologia clipei și a viitorului. Sunt câteva imagini care rămân cu mine sau pe care le translatez pe Instagram. De exemplu fotografia cu păpădia care a ieșit aproape perfect. Apoi locurile din Bellu pe care nu am avut răbdarea sau inspirația să le vizitez dățile trecute, asta chiar dacă la priveghi, acum aproape ȘAPTE ani, am petrecut o noapte întreagă în capelă lângă bunică.

Au fost multe plimbări în noaptea aia, nimic însă din aerul goth al unei nopți prin cimitir. Revenind la ziua de Paște, nu pot să nu adaug REPERTOARULUI zilei albumul Eat the Elephant de la A Perfect Circle și nici triggerul ce m-a teleportat în universul Satao al lui Radu Nițescu.

Declanșatorul mi-a invadat toate celulele imediat. Nu am putut să fac poze din motive lesne de înțeles. GDPR și dorința de a nu intruza în spațiul unui om nevoit să deschidă magazinul duminică, chiar în prima zi de Paște. Poate vom chestiona povestea lui altă dată. Ceea ce contează este ursulețul URIAȘ ce atârna de o ușă de lemn (mâncată de timp) și care însoțea o grupare de alte obiecte (posibile cadouri) fără o aparentă legătură între ele. În stilul ce avea omul prin casă și de care se putea dispersa.

În mintea mea, plușul, drama acelui pluș m-a teleportat la locul execuției lui Satao. Un buletin de știri la Animal Planet probabil că nu există. Dacă ar exista, probabil că ar împrumuta vocea lui Nițescu de aici: „Satao e mort, ucis de săgeata otrăvită/ a unui braconier, pentru a potoli/cererea avidă de fildeș din țări îndepărtate.” (Satao, p. 37)

Ursulețul meu de pluş nu poate fi EXPLOATAT pentru fildeș, însă emoția e comparabilă, chiar dacă nu vorbim decât de un vehicul pentru o traumă (ar zice orice psihoterapeut) probabil/încă nerezolvată. Cum nota scriitorul Octavian  Soviany, într-o cronică la volumul apărut la Casa de Editură Max Blecher, materialul autobiografic se depersonalizează, ceea ce, aș adăuga eu, îl transformă într-un soi de DETECTOR adresabil și celor care nu au citit foarte multă poezie contemporană. Și ăsta e genul de abordare care place oamenilor Kooperativei Poetice.

Cu siguranță că au inventat și ei povești despre Uberul sau Boltul care întârzie la o oră târzie din noapte, povești pe care le pot confrunta cu cele ale lui Nițescu.

„taxiul micuț/ din aplicație/ mașina minimalistă/ pe fundal negru/ aproape funebru/ încă doi centimetri/ pe berzei/ semafor/ strada gării/ când dispare/ ușoară crispare (urmăresc cu degetul -p. 14)

Satao nu e ursuleț de pluș. Satao e un elefant. Povestea lui e prea tristă. Găsiți pe Wikipedia

Oare aș mai fi fost la fel de îngăduitor cu vânzătorul din ziua de Paște, dacă în locul ursulețului de pluș l-ar fi atârnat/spânzurat pe Satao? Oare l-aș fi întrerupt pe Nițescu din treburile lui de duminică, doar ca să îi dau această veste, să îi redeschid (poate) rana sufletească? Oare cum ar fi să privim acest volum de poeme și ca pe o cale, invizibilă la o primă lectură, de a ajunge la simplitate și răbdare?

Rima este una dintre căi, dar nu este singura. Epurarea discursului de elementele detașabile reprezintă altă cale pe care Radu Nițescu a urmat-o aproape cu religiozitate și în precedentele două volume (Gringo, 2012, CDPL + Dialectica urșilor, 2016, Max Blecher), iar în Satao aceasta ajunge la un next level. Ștacheta astfel ridicată va fi greu de atins chiar și de multi-campioana Elena Gadjievna Isinbaeva.

„cine sunt eu, cine ești tu,/ care din noi a fost atunci/ maestru kung fu/ și cât a învățat – și cât nu –/ despre răbdare” (Ochii tăi, dar în minte – p. 20)

„așa sunt zilele mele, se rostogolesc ca pepenele/ pe care-l împingea copilul aseară pe stradă.” (Săvârșin – p.21)

Și totuși nu schimbăm canalul. Ne place (de) Satao

Pentru că a fost prea mult pentru ziua aleasă (al doilea Paște pandemic), nu am putut găsi singur răspunsul. Am apelat la fostul bercenar Mihók Tamás (bine ai venit în alegoria noastră!) ca să aflu de ce nu am renunțat la Satao și l-am purtat cu mine chiar și la Cluj. Într-o cronică din Revista Familia (ediție nouă), poetul orădean ne spune de un anume element magic.

Să aibă legătura cu păpădia pozată (în povestea mea) pe care am pus-o pe Instagram? Acest element magic constă în tonul autocritic și detașat, exercitat pe o cadență lăuntrică exemplară. Și uite așa Tomi mă trimite la poemul cu roata din Orășelul Copiilor, unde îl voi și invita pentru a-i mulțumi pentru decriptarea oferită. Sigur are Nițescu, pe undeva prin rucsac, pe lângă țigări, și un declanșator de poezie bună. Cu răbdare, îl veți găsi!

„Am văzut aseară din Tineretului de pe deal/ roata de la orășelul copiilor/ luminată în mov-lsd,/ pe fundal blocuri mătăhăloase și unduirile/ emotive s-au anulat pentru o secundă” (Hawking – p. 32)

Satao

Acum două săptămâni taică-miu mi-a povestit

c-a văzut un documentar cu Satao.

Am întrebat ce-i aia și mi-a zis că,

până acum trei ani, a fost.

Unul dintre cei mai mari elefanți din lume,

un tusker din Kenya, omorât de braconieri.

Un tip care lucra în rezervație a găsit într-o zi

o carcasă imensă aproape de granița de est.

Colții fuseseră tăiați și fața mutilată,

le-a luat zece zile în care l-au tot căutat

pe Satao până să facă anunțul:

cu multă durere anunțăm că nu e nicio îndoială

că Satao e mort, ucis de săgeata otrăvită

a unui braconier, pentru a potoli

cererea avidă de fildeș din țări îndepărtate.

O viață uriașă pentru ca cineva, cine știe unde,

să-și poată pune o statuetă pe șemineu.

Odihnește-te în pace, bătrâne prieten, nu vei fi uitat.

Radu Nițescu, „Satao”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2020,  nr. pagini: 64


Puteţi cumpăra cartea de la:


Sursa fotografiei reprezentative: Pixabay

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here