Mi-ar plăcea să știu că măcar parte din considerațiunile mele pe teme lirice emise în alesul cadru al prezentei asocieri liber consimțite de persoane cu preocupări poeticești numită Kooperativa poetică aduce/inspiră/incită noi și noi cititoare&cititori spre poezie – probabil just another wishful thinking de început agitat de an.
De aceea, iată, simt nevoia să deslușesc pentru cine nu știe mare lucru despre, că Lavinia Braniște este o apreciată prozatoare și traducătoare română contemporană. La o simplă căutare pe sfântul Google apar informații cu duiumul: Lavinia Braniște scrie proză scurtă, roman, eseu, proză pentru copii, texte pentru teatru&film, dar și poezie, căci a debutat în 2006 cu volumul de poezii Povești cu mine, publicat la Editura Paralela 45 (conform laviniabraniste.ro).
Vorbim deci despre o scriitoare experimentată care își explorează creativitatea în diverse direcții și forme de exprimare literară printre care, în 2024, volumul Pază umană, publicat la Editura Dezarticulat. Un text pe care autoarea a început să-l scrie în 2020, în primele luni de pandemie.
Nu mai detaliez cum am ajuns să cumpăr această carte. Notez doar că, în urma unei autoanalize superficiale, am tras concluzia că e foarte posibil ca titlul să-mi fi mângâiat en passant subconștientul cu sugestia lui subliminală cum că, totuși, în ciuda tuturor evidențelor, cineva-undeva trebuie că ne păzește de toate relele&nefăcutele acestor zile pline de incertitudini pe care ne e dat să le trăim (i.e. politică ineptă, manipulare patriotard-emoțională, război nejustificat, știri false și tot așa). Asta, bun-înțeles, fără măcar să fi răsfoit volumul – atât mi-e disperarea/saturația/exasperarea/sictirul de mare, vezi bine.
Acum, la prima impresie după lectură, găsesc bine nimerită includerea acestui text în colecția „supersonic” a Editurii Dezarticulat fiindcă e genul de scriitură care mie-mi dă cu „excelent” și „să mai faceți din astea”. Îmi place al naibii de tare ambiguitatea lui cursivă, interpretabilitatea pe care mi-o aruncă nonșalant sub ochi și felul în care, în general, mă lasă să mă descurc singur cu ea, faptul că „se pretează” la interpretare. Cine-și mai amintește suavele expresii-reproș din vremuri demult apuse gen „cum poți să te pretezi la așa ceva?!”. Ei, bine, da, îmi place genul care se pretează.
Dar să nu sar la concluzii fără să explic mai întâi ce&cum.
Despre cine&ce e vorba în propoziții
Aparent, în principal, despre un personaj dedublat/disociat aflat în căutarea fără finalitate a unei identități niciodată la îndemână, obturată de imagini halucinante și percepții distorsionate, un personaj căruia îi lipsesc reperele esențiale pentru a se putea autoconstrui/autorecupera. Un personaj masculin care străbate lumea subterană a metroului bucureștean întâlnind personaje creionate succint: cățeaua, șobolanul, puii de câine, tata, mama, bunica, o fantomă, femeia care conduce trenul, Povestitorul/Gardianul, copilul.
Amintirile se suprapun cu fragmente de vis, realitatea cu contururi difuze nu se lasă percepută:
„Umblam treaz și mi s-a părut că am visat.”
„Iar aceasta ar putea să fie o amintire.”
„Patrimoniul meu emoțional cuprinde numeroase feluri de durere provocată de absențe.”
Iată, cu adevărat, o certitudine. O mărturisire.
Una din variantele de interpretare: o reprezentare dramatică/crudă a copiilor străzii. O metaforă a dezrădăcinării urbane (vezi căutarea unor rădăcini în subteran).
Altă variantă: o poveste despre tranziție/transfer/trecere ce relevă/exacerbează/imprimă în mintea cititorilor mai mult sau mai puțin avizați angoasele îndelung stratificate ale Bucureștiului subteran la propriu/la figurat – locul unor continue prefaceri brutale=traumă perpetuă.
Poate că un indiciu se află aici:
„Ce s-ar întâmpla dacă aș scăpa din laborator, ca un virus?”
„Scăpată din laborator, liberă pe străzi, aleargă bezmetică în jurul meu. Dă târcoale minții mele, așteptând un moment de neatenție, în care să se infiltreze, să capete contur, să declanșeze amintiri. (...) O persoană pe care am crezut c-am îngropat-o. Mai adânc decât m-am îngropat pe mine.”
Sunt multe puncte/noduri/intersecții care se pot uni, ar trebui, simți că trebuie cumva unite – stranietatea textului induce neliniște=amplifică nevoia de certitudine. Sau dimpotrivă, ar trebui doar asistate/încadrate/lăsate să plutească în derivă, izolate cum sunt pe harta subterană a orașului, pentru a face imposibilă, prin unirea cu liniile potențial necesare, descoperirea grozăviei desenului mare/the big picture.
Pe măsură ce încerc să-l descifrez – în termenii mei, desigur, asta neînsemnând că nu ar putea exista multe alte moduri de descifrare care să ducă la cât mai diferite alte concluzii – textul îmi place tot mai mult. Tocmai provocarea pătrunderii lui dintr-un unghi sau altul e cea care mă prinde. Imediat ce am impresia că am prins un fir de poveste&sens, conectând câteva semne de pe hartă, firul prea subțire se destramă și rămân cu fragilele păreri în aer. Textul e evaziv în cel mai frumos fel, dar atât de bine scris încât nu-i poți scăpa. Univers kafkian, întunecat, lipsit de lumină naturală, închis. Un labirint mult prea întunecat pentru a avea vreo șansă de scăpare. Un puzzle încâlcit, cu multe piese lipsă. Un joc mental. Și, desigur, în mare parte, genul oniric:
„Ca să repari un vis, trebuie să-l reiei iar și iar modificând de fiecare dată câte un detaliu. Ca o gimnastică pe care o faci în fiecare zi, crescând treptat gradul de dificultate. În vis trebuie să scazi treptat groaza.”
Spre final, o întrebare:
„De unde știi care e comportamentul tău natural atunci când toată viața ești captiv?”
„Protejăm oameni, bunuri și valori, zice Paza umană. (...) Protejăm ce scoți din tine când vrei să pui în cuvinte, împiedicăm alterarea stării de agregare a sentimentelor. (...) Știm că vrei să fii auzit.”
Nu te poți opri să nu te gândești că de fapt toate astea înseamnă opusul lor.
„Paza umană și paza electronică sunt în permanență instruite și testate. Gardianul știe unde e lumina. (...) Povestitorul te întoarce cu cheița, te așază cu fața spre soare. Câteodată vă uitați împreună la curcubeu până se termină. El te ține strâns de ceafă, să nu fugi. Așa își face punctele.”
„Gardianul e Povestitorul. El știe drumul. El ține lucrurile laolaltă.”
În toate – o altă variantă de descifrare – un univers concentraționar la capătul căruia, ca o izbăvire, se întâmplă un botez „greșit”, un botez cu derogare. Poate el, cu adevărat, să vindece marasmul? Aceasta pare să fie soluția propusă de autoare. Nu sunt convins. Aș fi preferat, mai degrabă decât să mi se indice o cale de urmat, să fiu lăsat să o găsesc singur cu propriile mele puteri/gânduri/raționamente. Final deschis aș fi preferat, interpretare până la capăt.
Deși ar putea fi considerată cap-coadă proză scurtă, autoarea simte și caută să exprime poetic această oarecum/nu neapărat intrigantă piesă literară compusă din 41 de fișe numerotate (aici am putea forța interpretarea cu o coincidență: teritoriul României este împărțit în 41 de județe + municipiul București, dar în lipsă de indicii mai consistente zic să o lăsăm deocamdată așa, neforțată).
„Eu l-am simțit [Pază umană] ca pe un poem și l-am scris așa cum m-am priceput, adică în proză. Dar pentru mine e clar un poem, unul singur, mai amplu. Iar voi trebuie să mă credeți pe mine.”, spune Braniște într-un interviu cu Alberto Păduraru pentru Editura Dezarticulat (https://dezarticulat.ro/2024/02/10/interviu-laviniabraniste/). Poem în proză, deci. Hm.
Oricât m-am străduit să văd această bucată literară prin ochiul poetic al autoarei nu am putut să mă desprind de singura concluzie care mi se pare evidentă: acest text, din orice punct de vedere l-aș privi, este totuși o proză. Scurtă/limpede/precisă, foarte bine scrisă, îndestul de enigmatică încât să suscite interes și să dea bine chiar și în ansamblul unei colecții de „poeți speciali” (editura dixit).
Drept sinteză, un alt citat:
„Răspunsul viciat la durerea lumii. Rezolvarea ei în somn. În aproape moarte.”
Avem, deci, de-a face cu o foarte bună povestire în note suprarealiste, o radiografie sumbră sau mai degrabă o scanare întunecată gen – fix acolo m-a dus gândul – A Scanner Darkly/Viziuni întunecate (film din 2006 în regia lui Richard Lynklater cu Keanu Reeves, Winona Ryder & Robert Downey Jr.), un memorabil science-fiction, adaptare a romanului omonim de Philip K. Dick, realizat prin rotoscopie (mai întâi filmat, apoi animat cadru cu cadru), al cărui subiect este un viitor distopic în care un drog nemaiîntâlnit (Substance D, de la Death=Moarte) face ravagii, cauzând deteriorarea ireversibilă a creierului dependenților. Dar acolo, vigilentă/gata de sacrificiu pentru a salva situația/lumea, o pază umană.
Până una-alta citește, mă, și tu – trebuie. 🙂
Lavinia Braniște, Pază umană, Editura Dezarticulat, anul publicării: 2024, nr. pagini: 54
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro:
Fotografie reprezentativă: Stella Rosalyn / Unsplash
scrie un comentariu