Reset - despre „Schije” de Ioana Baetica Morpurgo

Aşteptam de ceva vreme un roman românesc despre şocul posttraumatic (PTSD) al militarilor români care se întorc din misiune. De aceea, imediat ce am văzut că a apărut „Schije”, l-am împins mult în faţa altor cărţi în aşteptare, deşi nu ştiam nimic despre autoare – vag, îmi aminteam că a făcut parte din „lotul” cu care Polirom a lansat un soi de program de promovare a literaturii române, prin 2004. „Fişă de înregistrare”, romanul de debut al Ioanei Baetica, a fost chiar nominalizat la un premiu de către revista România literară, dar nu ştiu cât de onorantă mai e astăzi această nominalizare. Poate contează, poate nu. Cert e că, până la „Schije”, Ioana a mai publicat un roman, la vreo şapte ani după primul, „Imigranţii”, tot la Polirom, apreciat şi acesta din moment ce autoarea a primit o bursă de creative writing la Viena.

„Schije” – tot Polirom, 2017, la 13 ani de la debut, este începutul ambiţios al unui proiect care va face senzaţie. Ca să încep cu o concluzie, singurul lucru care m-a liniştit după ce am terminat romanul a fost să văd că „Schije” e doar prima parte dintr-o trilogie, Trilogia H. Încă nu ştiu de ce H., însă abia aştept să văd cum va fi volumul doi din această trilogie care se deschide cam aşa: un militar de la forţele speciale se întoarce acasă, după o misiune în Afganistan. Cel mai bun prieten al său a murit din cauza unei explozii, iar soţia lui a fugit cu alt prieten în Italia.

Rănit la picior, dar, şi mai grav, cu mintea afectată de cele trăite în teatrul de operaţii, Toma încearcă să-şi pună ordine în viaţă, în timp ce are grijă de băiatul său, Răducu, în vârstă de numai şapte ani.

Sunt mai multe direcţii pe care se manifestă talentul Ioanei Baetica Morpurgo – şi nu exagerez deloc, am lăsat câteva zile între lectură şi cronică, să mi se mai tempereze entuziasmul; aşadar: ce a contat cel mai mult pentru mine a fost să văd cum anume sunt descrise manifestările PTSD de către cineva care nu a fost pe front, din câte ştiu, şi care nu a urmat vreun stagiu militar. Medaliat de preşedinte, Toma acceptă iniţial aşa-zisul premiu, însă când realizează gravitatea celor întâmplate, are un moment de revoltă, în care aruncă medalia înapoi, peste gardul de la Cotroceni. Şi aş vrea să nu divulg mai multe din acţiunea romanului, prea bun ca să-l stric cu spoilere, dar o să redau un fragment, cel mai bun pe care l-am găsit, în care este descrisă o modalitate de manifestare a PTSD-ului:

„Criza nu venea dintr-odată. Se insinua încet, pe nesimţite, de-a lungul câtorva ore, uneori chiar zile întregi. Toma nu reuşea să-şi dea seama ce i se întâmplă decât prea târziu, când episodul era deja în plină desfăşurare. Un singur semn premonitoriu a reuşit să depisteze. Cu cinci-şase ceasuri înainte începea să tuşească din ce în ce mai nevrotic, până ce tusea îi golea plămânii de oxigen şi simţea că se sufocă. Apoi înceta brusc şi-şi simţea mâinile şi picioarele reci ca gheaţa. Şi pleoapele peste ochi îngheţate. După asta bucăţi din lume începeau să se frece de el precum glaspapirul. Mai întâi culorile. Mereu începea aşa – cu felul în care cădea lumina pe culorile calde. După durerea asta iniţială, pe care o simţea mai mult ca pe-o tristeţe intensă, fără sfârşit, după asta nimic nu mai era de făcut – urma criza. După asta ştia că toate lucrurile vor începe să o ia razna, să se izbească unele de altele şi schije din lume vor accelera în direcţia lui şi i se vor înfige în ochi, în timpane, în palme şi cele mai multe în piept.”

Şocul rănilor îl face pe Toma să-şi dorească un soi de rupere de trup. Şi nu îl doare neapărat fizic ce i s-a întâmplat: viziunile sunt cele care îl derutează cel mai mult, amintirile şi visele suprapuse care-l împung şi nu-i dau pace, dar îl şi zoresc să spere într-o astfel de rupere. Dacă ar fi un calculator, s-ar reseta. Chiar îi spune cuiva că ar vrea să piardă totul, pentru că îl doare totul. Şi mai e pe-acolo o referinţă la anemonele-de-mare, care sunt virtual nemuritoare, dar nu au nici amintiri, şi nici vise. Probabil că şi Toma ar vrea să fie o astfel de anemonă şi să o ia de la capăt, într-o existenţă fericită în inconştienţa ei.

Dar PTSD-ul este numai un plan pe care Ioana Baetica Morpurgo l-a surprins foarte bine. Alte planuri sunt raportarea societăţii ori a comunităţii la ceea ce generic se numeşte un erou, felul în care este privit Toma de cei apropiaţi, inclusiv de rude şi de prietenii de pahar, corupţia, avantajele mici, ciupeala, tachinările profund româneşti, atmosfera de front, scenele de luptă, capturarea şi agresarea unui taliban în timp ce Toma ascultă manele la căşti (ca să atenueze şocul, probabil, ori să aibă o falsă senzaţie că nu participă direct la acele episoade) şi alte astfel de chestiuni care sunt legate pur şi simplu minunat. Şi pentru că am remarcat o recurenţă în felul foarte frumos în care scriitoarea aceasta care trăieşte în Marea Britanie încă din 2004 ştie să prezinte cerul ori noaptea ori dimineaţa, cum ar veni să introducă cititorul în atmosfera satului de baştină al eroului, Celei, şi în starea lui de spirit, aş mai reda un foarte scurt pasaj care mi-a plăcut foarte mult:

„Satul şi-a tras o cagulă peste faţă şi aşteaptă resemnat mâna blândă a zorilor ca să i-o tragă de pe figură şi să-l dezvelească pentru încă o zi. E întuneric, însă nu e linişte. Latră câinii ca-ntr-un talk-show politic în perioada electorală. Când se pornesc pe lătrat, nimic nu-i mai poate opri.”

Romanul acesta, care nu scapă nimic din vedere, nici poezia, nici metafora şi nici umorul, este unul dintre cele mai bune pe care Polirom le-a publicat de când promovează literatura română contemporană. Memorabil, aş zice, dar mi-e teamă că unii vor crede că-l laud în exces. Mi-e cartea plină de bileţele galbene care marchează pasajele deosebite. Sper să luaţi de bună recomandarea şi să încercaţi „Schije”. Eu aştept deja volumul secund al Trilogiei H.