Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Scrisori către Taisia de Petru Cimpoeșu, publicat de curând în colecţia Fiction Ltd.
Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă a demnității umane.
Petru Cimpoeșu (n. 1952) a debutat editorial în 1983, cu volumul de povestiri Amintiri din provincie. Alte volume publicate: Firesc (1985), Erou fără voie (1994), Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni (2001), Christina Domestica și Vânătorii de suflete (2006), Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite (2008), Celălalt Simion (2015), Bărbați fără degete și alte amintiri penibile (2019). Romanul Simion liftnicul a fost tradus în Cehia, Italia, Spania, Croația, Bulgaria, Franța și Ungaria, fiind declarat cartea anului 2007 în Cehia și distins cu premiul „Magnesia Litera”, iar romanul Christina Domestica și Vânătorii de suflete a fost tradus în Cehia și Spania. În România, volumele semnate de Petru Cimpoeșu au primit numeroase premii, printre care Premiul revistei Observator cultural, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române.
Fragment
Apoi, clipe când ascultam în tăcere bătăile inimii. Rătăceam într-o pădure de gânduri dezordonate, încercând să mă reformulez, să-mi regăsesc senzațiile obișnuite. Oare asta e tot? Te priveam cu coada ochiului, întrebându-mă dacă erai doar pretextul unei anomalii intense, dar trecătoare sau altceva mai durabil și mai important. Văzut doar din profil, chipul tău nemișcat, umbrit de o neliniște secretă, îmi părea al unei ființe din afara oricărei specii. Ce anume lipsea acelor clipe, pentru a fi cu adevărat fericite? Simțeam tresărind în fiecare mustrările unui trecut pe care nu mi-l recunoșteam, cu toate erorile lui, și mă întrebam cum de fusesem până atunci atât de orb. Știam că în curând va trebui să plecăm, iar ca să nu fim văzuți împreună, trebuia să plecăm pe rând. Între timp, hainele deveniseră reci. Dacă deschideam televizorul sau un aparat de radio era numai pentru a evita să vorbim. Tăceam cu înverșunare, de parcă ne-am fi certat. Nu-ți puteam vorbi despre sentimentele mele, mi s-ar fi părut impudic și obscen, ca și cum ți-aș fi descris în amănunt o infirmitate. Temându-mă că m-ai fi putut oricând întreba: ți-ai iubit vreodată soția? Dacă totuși vorbeam, căutam subiecte cât mai neutre, de exemplu, te întrebam ce cărți ai mai citit sau ce nou spectacol pregătiți la teatru. Evitam riscul unor mărturisiri directe. Înțelegând de îndată, din surâsul tău condescendent, ocazia unui comentariu ironic, deocamdată amânat. Încă nesigur și de aceea suspicios, mereu crispat, mă îngrijora disproporția flagrantă între ce meritam și ce îmi dăruiai. Pesemne că mai vechea mea teamă de fericire mă întreba care va fi prețul. Chiar și acum, privind în urmă de la o distanță de peste treizeci de ani, mi se pare că arătam jalnic și mă întreb cum ar fi putut cineva să se îndrăgostească de unul ca acela.
Evitam sau măcar încercam să evit să mă gândesc la consecințe. Condițiile oricărei catastrofe pre-existau din momentul când mă îndrăgostisem, conținute în însăși condiția mizerabilă a iubirii adultere. Căci pe vremea aceea adulterul era infracțiune. Ce s-ar fi întâmplat, de exemplu, dacă tata s-ar fi întors mai devreme din delegație și ne-ar fi surprins în apartamentul lui. Sau dacă, atunci când ne plimbam prin cartierele de la periferie, ne-am fi întâlnit cu vreun coleg din redacția ziarului. Gânduri ce se strecurau pe lângă mine înainte de a-și compune o formulă articulată. De multe ori îmi ascundeam neliniștea îndărătul unei veselii forțate și făceam glume stupide care sfârșeau prin a mă deprima. Amăgindu-mă cu superstiția că, orice ar fi, se va termina cu bine, deși nu știam cum ar trebui să se termine pentru a se termina cu bine. Știam doar că ar trebui să nu se termine și mă alarma orice aluzie la precaritatea relației noastre. Ce ar fi putut să o salveze? Probabil că așezarea ei într-o perspectivă, proiecția unui viitor organizat și deci stabil. Eram dispus să divorțez, însă încercările de a-ți vorbi despre asta se loveau de tăcerea ta calmă, dar neclintită. Părea că nici nu-ți pasă.
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu