Scurtă istorie a beției. Cum, de ce, unde şi cînd s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră pînă în prezent, volum semnat de Mark Forsyth, a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia Hexagon. Istorie, în traducerea lui Cristian Fulaş. Cartea a fost publicată şi în ediţie digitală.

 

Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 264
Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 264

Pentru vechii egipteni, beția era vehiculul transei mistice. Pentru vikingi, era sursa poeziei, bune sau rele. Pentru tinerele americane din localurile clandestine ale anilor 1920, consumul de alcool echivala cu emanciparea de sub tutela bărbatului. Iar pentru femeile vest-africane, descoperirea fermentării berii a fost nici mai mult, nici mai puțin decât momentul în care omului i-a căzut coada de maimuță. Cu umor și înțelegere față de această meteahnă străveche a omenirii, Mark Forsyth dezvăluie câteva episoade semnificative ale relației omului cu alcoolul de-a lungul timpului și cele mai interesante expresii culturale ale beției. Dacă cititorii bănuiau deja că alcoolul a jucat un rol important în istorie, cartea le arată că acesta a fost de-a dreptul esențial.

Din cuprins: Evoluția • Preistoria consumului de alcool • Barurile sumeriene • Egiptul antic • Simpozionul grecesc • Băutura în China antică • Biblia • Conviviumul roman • Berăria medievală • Aztecii • Moda ginului • Cîrciuma din Vestul Sălbatic • Rusia • Prohibiția

 

Fragment

Oamenii sunt făcuţi să bea. Suntem ai naibii de buni la asta. Mai buni decât orice animal, poate exceptând tupaia malaysiană. Să nu faci niciodată un concurs de băut cu o tupaia malaysiană; sau, dacă o faci, să n-o laşi să insiste să beţi proporţional cu greutatea corporală. Poate bea nouă pahare cu vin fără să simtă nimic. Asta din cauză că a evoluat astfel încât să se hrănească cu nectar fermentat de palmier. Milioane de ani, selecţia naturală le-a favorizat pe cele mai bune tupaia băutoare din Malaysia şi acum sunt campioane.

Dar noi suntem la fel. Evoluţia ne-a făcut băutori. Acum zece milioane de ani, strămoşii noştri au coborât din copaci. De ce au făcut asta nu e încă foarte clar, dar se prea poate să fi căutat minunatele fructe răscoapte care zac pe solul pădurii. Acele fructe conţin mai mult zahăr şi mai mult alcool. Aşa că nasurile ni s-au dezvoltat ca să poată mirosi alcoolul de la distanţă. Alcoolul era un indiciu care ne conducea la zahăr.

Şi astfel ajungem la ceea ce oamenii de ştiinţă numesc efectul de aperitiv. Gustul şi mirosul alcoolului ne stimulează să ne hrănim. Dacă ne gândim puţin, e cam ciudat. Alcoolul conţine foarte multe calorii: de ce ne-ar face consumul câtorva calorii să vrem să consumăm mai multe?

Oamenii îţi vor spune că un pic de gin tonic stimulează sistemul digestiv, dar nu e adevărat. Poţi administra alcoolul intravenos şi obţii acelaşi efect. Şi nu e adevărat nici că oamenii care ţin cură de slăbire îşi pierd controlul când se îmbată. Alcoolul activează un anumit neuron din creier care te face să-ţi fie îngrozitor de foame. E acelaşi neuron care se activează când chiar mori de foame. Era cât se poate de normal pentru un tip de acum zece milioane de ani. Faci o plimbare pe solul pădurii, poate că ţi-e cam dor de vârfurile copacilor, când deodată simţi un miros minunat: fructe răscoapte. Mergi după miros şi descoperi un pepene mare sau te miri ce. E mai mult decât poţi mânca lejer la o masă, dar ai face bine să te îndopi oricum. Poţi stoca toate acele calorii sub formă de grăsime şi le poţi arde mai târziu. Obţii deci un sistem de feedback: cu fiecare îmbucătură consumi puţin alcool care ajunge în creier şi te face să-ţi fie din ce în ce mai foame, aşa că mănânci mai mult şi asta te face să vrei să mănânci şi mai mult, iar rezultatul, 500.000 de generaţii mai târziu, este că urmaşul tău, împleticindu-se pe drumul de la cârciumă spre casă, decide că ar omorî pentru un chebap.

Dar să ne întoarcem acum zece milioane de ani. Alcoolul ne-a condus la hrană, alcoolul ne-a stimulat să consumăm hrana, dar acum trebuie să procesăm alcoolul; altfel vom deveni noi hrană pentru altcineva. Şi-aşa e greu să te lupţi cu un prădător preistoric chiar şi treaz, dar să încerci să pocneşti un tigru cu dinţi-sabie când eşti rupt de beat se poate dovedi un coşmar.

Deci acum, că începea să ne placă, trebuia – din punct de vedere evolutiv – să dezvoltăm un mecanism de adaptare. Acum zece milioane de ani a avut loc o anumită mutaţie genetică ce ne face să procesăm alcoolul aproape la fel de bine ca o tupaia malaysiană. Ea are de-a face cu producţia unei anumite enzime pe care am început să o secretăm. Oamenii (sau strămoşii oamenilor) au devenit brusc în stare să bage toate celelalte maimuţe sub masă. La omul modern, zece procente din mecanismul enzimatic al ficatului sunt dedicate transformării alcoolului în energie.

 

Mark Forsyth (n. 1977) e jurnalist şi scriitor britanic specializat în etimologia şi istoria limbii engleze. Este autorul volumelor The Etymologicon: A Circular Stroll through the Hidden Connections of the English Language (2011), The Horologicon: A Day’s Jaunt through the Lost Words of the English Language (2012), The Elements of Eloquence: How to Turn the Perfect English Phrase (2013). Este de asemenea autorul popularului blog The Inky Fool, dedicat gramaticii, retoricii şi artei scrisului.