Am împrumutat o parte din titlul conferinței ținute pe 13 aprilie 1997 de Gabriel Liiceanu la sediul Comunității Evreiești din România nu pentru că m-aș fi simțit „fratele” sau „seamănul” lui Mihail Sebastian în cei aproape șase ani cât am lucrat la romanul care-i poartă numele. Cred că în toată această perioadă l-am simțit pe Sebastian mai degrabă ca pe un prieten bun, care mi-a fost alături și în momentele faste, și în clipele când am fost lipsit total de inspirație. Altminteri, la început, așa cum se întâmplă și în viață, mi-a fost un fel de amic pe care-l întâlnești la o petrecere unde ai picat absolut întâmplător, ca invitat al prietenului organizatorului sindrofiei.
„Petrecerea” a început însă mai demult, când am încercat, în adolescență, să citesc volumul apărut la Editura Eminescu, care îngloba romanele „Accidentul” și „Orașul cu salcâmi”. Începutul „Orașului cu salcâmi” mi s-a părut destul de naiv, „adolescentin”, așa că l-am abandonat rapid. În cu totul alt mod se punea problema în „Accidentul”, fiindcă totul debuta cu o scenă aproape cinematografică, subtil erotică (Nora, prăbușită pe caldarâm, cu ciorapii rupți, era o imagine destul de ofertantă pentru adolescentul plin de hormoni care eram la vremea aceea) și destul de misterioasă. „Accidentul” s-a dovedit însă un roman destul de complex pentru mintea mea de atunci (acum mă miră asta, deoarece complexitatea lui nu o depășește pe aceea a unui roman precum, să zicem, „Marile speranțe” al lui Dickens, după care mă dădeam în vânt), iar încercarea mea de a-l duce la capăt s-a soldat cu un eșec, așa cum un eșec s-a dovedit la vremea respectivă și încercarea de a citi „Ultima noapte de dragoste…” a lui Camil Petrescu, cel care avea să fie un personaj important în „Sebastian”.
Una peste alta, cred că mai degrabă mi-a plăcut la început de Mihail Sebastian datorită teatrului său, în speță pieselor „Jocul de-a vacanța” și „Steaua fără nume”, care s-au bucurat de puneri în scenă pentru televiziune (marțea era la TVR seară dedicată teatrului) destul de reușite, de vreme ce au atras atenția unui puști preocupat mai degrabă de fotbal sau de ieșirile în oraș, la cinematograf, pentru filme de aventuri, însoțit de „gașca din cartier”. Mai târziu, scăpat de „servituțile” față de această gașcă – fiindcă îmi exprimam, uneori cu accese minore de violență, personalitatea – am început să mă retrag și să mă aplec cu mai multă seriozitate asupra diverselor lecturi de la acea vreme, care au avut, pe lângă ideea de smulgere din mundan, și un rol formativ. Dar passons…
Omul Mihail Sebastian a început să mă preocupe realmente după ce am citit Jurnalul. Și aici au fost destule ezitări, fiindcă, deși aflasem de suficientă vreme de existența lui (prima ediție a apărut în 1996), am apucat să-l cumpăr și să-l citesc abia prin 2010, dacă nu mă înșel. Și atunci a fost o chestie interesantă, deoarece cartea nu se mai găsea, firește, în librării, singura posibilitate fiind aceea de a o cumpăra dintr-un anticariat. Problema cu anticariatele și cu cărțile rare este deja, cred, de notorietate. Pe lângă faptul că aceste cărți sunt, efectiv, un fel de valută a fondului unui anticariat (valoarea lor nu scade niciodată și se reglează mereu în funcție de factorii de presiune fiscală, cum ar fi inflația, spre exemplu), ele nu sunt de găsit decât întâmplător, la noroc. Am avut și eu norocul ăsta într-o zi, la „Anticariat Unu” de pe strada Academiei. Am găsit-o la raft, însă prețul m-a descurajat total. Cu toate astea, am răsfoit-o câteva minute, nehotărât dacă să dau banii pe ea sau nu. Un tip m-a flancat tot timpul, iar în momentul când a observat că închid cartea și o cântăresc în mâini, ca pe o marfă, la piață, m-a întrebat dacă vreau să o cumpăr sau nu. „Sigur că o cumpăr!” am exclamat ușor enervat, fiindcă insistența tipului începuse să mă irite.
Așa am intrat cu adevărat în „universul Sebastian”. Sigur că am continuat cu celelate cărți, cu o parte din publicistică (nu am citit-o pe toată, fiindcă era totuși irelevantă o asemenea lectură pentru roman, însă mi-am propus să o fac altădată, deoarece critica lui Sebastian este mai mult decât interesantă), cu polemicile din „De două mii de ani” și din „Cum am devenit huligan”, apoi cu ramificațiile necesare, cărți ale altor autori, care mi-au folosit extrem de mult la formarea unei imagini mai aproape de realitate despre epoca interbelică și cea din Bucureștii anilor de război.
Documentarea a fost, de altfel, cel mai important examen pe care a trebuit să-l trec la alcătuirea schiței romanului „Sebastian”. „Tonele” de cărți citite pe temele impuse, dintre care o pondere importantă au fost cele de istoria Bucureștiului, m-au ajutat, practic, să reconfigurez o epocă, de la modele de atunci, până la arhitectură, obiceiuri, limbaj și așa mai departe. Am mers până acolo încât mi-am extras notițe din alte romane scrise în acea perioadă, ca să știu cu ce-și mobilau oamenii casele, ce haine purtau, ce țigări fumau, la ce restaurante mergeau, care era atmosfera din acele localuri, ce se discuta etc. Sunt detalii pe care am încercat să le asimilez și să le introduc în roman, nu neapărat pentru că eram obsedat de „autenticitate”, ci pentru că am vrut să fiu riguros exact, să nu existe derapaje, ieșiri din schema „interbelicului” de care românii sunt atât de fascinați. Nu știu deocamdată dacă sunt inadvertențe – sper că nu – însă dacă s-au mai strecurat greșeli acestea vor fi taxate, cu siguranță, de cunoscători, de fanaticii detaliului.
Dacă prin 2012 am făcut primele notații despre roman, în 2013 am început efectiv să scriu la el. Nu vă imaginați însă că a fost un exercițiu riguros de scriere, fiindcă veți fi dezamăgiți. Am scris de-a dreptul hotic, cu notații diferite, scene disparate, care contraziceau orice idee de coerență. Nu era, la acea vreme, nimic legat, iar dacă cineva ar citi acele caiete (pe care le mai am încă, fiindcă tot materialul romanului „Sebastian” a fost scris de mână, pe hârtie) ar spune că notele respective sunt scrise de un nebun. N-am avut niciun fel de organizare, chiar dacă toate piesele acestui puzzle inițial aveau, în mintea mea, un loc foarte bine definit. „Scris la întâmplare” a însemnat, de fapt, scris „din loc în loc”, fără elemente de legătură. Sigur, când a trebuit să fac aceste „elemente de legătură”, am crezut că înnebunesc. De ce? Fiindcă era un haos complet. Trebuia să re-creez un tablou, să lipesc toate acele episoade, după ce canvasul fusese rupt în mii de bucăți.
Prin 2015 am crezut că am pierdut lupta. Lucram ca reporter la un cotidian și nu aveam efectiv timp să mă ocup de roman. Veneam seara pe la opt, rupt de oboseală și stres, făceam un duș, mâncam ceva, mă uitam un pic la televizor, apoi, după ce se făcea liniște în casă, mă apucam de lucru. Munceam până pe la ora 2.30 a.m., pentru ca de a doua zi să o iau de la capăt: ziar, alergătură, reportaje, articole, pe urmă lucrul nocturn la carte. În cele din urmă am clacat.
Norocul, dacă îi pot spune așa, a venit în vara lui 2016, când ziarul s-a desființat (printul, fiindcă online a mai supraviețuit cam un an), iar cea mai mare parte a redacției a fost concediată. Pe listă m-am aflat și eu. Mi-am schimbat total modul de viață, am renunțat la unele „mici plăceri”, am preferat să trăiesc din 660 de lei lunar, cât a fost șomajul timp de un an, și am lucrat la „Sebastian”. Am lucrat, adică, în adevăratul sens al cuvântului, cu program zilnic, strict, ca la serviciu. Nu a mai existat plăcerea dezmățului anterior, însă am câștigat în eficacitate. Am avut o perioadă de patru luni în care am scris zi de zi, fără excepție, în medie cam 6-7 pagini de caiet studențesc. E adevărat, am avut mult material de pus cap la cap din anii anteriori, însă acele „legături” de care am vorbit mai devreme nu puteau fi realizate decât muncind chiar așa, cu tipul ăla de rigurozitate faulkneriană. În patru luni (februarie 2017 – iunie 2017) am reușit să dau gata primul draft.
A ieșit, bineînțeles, un monstru de vreo 760 de pagini. Volumul romanului era inacceptabil. Totul trebuia rescris, redus drastic, cu eliminarea tuturor aluviunilor textuale și a inexactităților inerente, cu sincronizarea etapelor factuale și așa mai departe. Rescrierea a durat aproape șapte luni. A fost o muncă imensă, o luptă cu timpul și cu mine însumi, dusă zi de zi, tenace, fără niciun pas înapoi. Eram conștient că altfel nu pot reuși să duc la sfârșit proiectul ăsta. În aprilie 2018 am pus punct. Îmi amintesc că în ziua respectivă m-am întrebat: „Și mâine ce fac?” Rutina mă acaparase cu totul și am realizat că nu de munca la roman trebuia să mă eliberez, ci de rutina însăși, de acea dependență pe care mi-o dăduse lucrul zilnic la o carte pe care, sincer, nu credeam că am să o termin vreodată.
Acum, romanul „Sebastian” este la mine pe birou sub formă de carte, un obiect foarte frumos creat de Editura Cartier. Nu știu care va fi destinul lui. Poate că va fi citit, poate că nu. Poate că unii se vor speria de cele 640 de pagini ale cărții, sau poate că alții vor fi atrași chiar de aspectul ăsta, de „roman clasic”, la propriu și la figurat. Habar n-am! Ce știu cu siguranță este că, în toți anii cât am lucrat la „Sebastian”, am încercat să nu mă păcălesc pe mine însumi. N-am tras chiulul, n-am făcut economie de energie, nu m-am sustras atunci când am simțit că e greu și că, pentru a scrie o pagină importantă, am nevoie de energia pe care altădată o consumam pentru zece pagini. Am verificat de mai multe ori informațiile, din multiple surse, și am încercat să fiu onest cu viitorul cititor. Am vrut să fiu, în cele zece luni în care am scris efectiv, zi de zi, la „Sebastian”, romancier în adevăratul sens al cuvântului. Cred că am și reușit, de vreme ce cartea a apărut la o editură atât de importantă. Așa cum am mai spus, aștept să văd ce destin va avea această carte. Sper că va fi unul pe măsura efortului depus pentru scrierea ei.
gelu diaconu
27 octombrie 2018
scrie un comentariu