nemira.ro

Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Și fericirea era obligatorie navighează, în stilul deja consacrat al lui Andrei Crăciun, pe marea memoriei.

În carte îi întîlnim pe soții Ceaușescu în caleașca Reginei Angliei, cu consecințe neprevăzute, sînt prezenți întunecații ani ’80, apar securiștii și primii îmbogățiți ai tranziției, dar și alte personaje extraordinare, precum țiganul înțelept și orb care are puterea să vadă viitorul sau tînăra dintr-o familie de mafioți din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colindă pămîntul în căutarea adevărului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forța să-i aducă pe oameni în pragul suicidului. Călător care umblă prin porturi și pe străzi lăturalnice, el caută neîncetat subiecte de reportaj în locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o îngrozitoare melancolie după paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei. Și fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile începuturilor, despre comunism și postcomunism, ziare și inimi zdrobite, dragoste și moarte.


Fragment

(…)

cât despre durerea dictatorului aflați că mi-am petrecut mulți ani încercând să îl înțeleg pe acest bărbat bâlbâit ucis în ziua nașterii lui Iisus, de poporul de barbari inocenți care îl ridicase și îl venerase și se lăsase înfometat și umilit de bărbatul acesta care nu știa toate literele alfabetului și nu a cunoscut niciodată o altă meserie cinstită decât aceea de calfă de cizmar, bineînțeles că dictatorul a fost un criminal, sunt mărturii că a dat ordin să fie uciși oameni în anii când țăranilor li s-a furat pământul, i-au spus colectivizare acestei hoții, ca și cum jaful comis în colectiv este mai puțin un jaf, dictatorul s-a ridicat peste capetele plecate ale poporului său, a fost viclean, s-a înconjurat de lachei și s-a lăsat adulat pe stadioane, cum văzuse el cândva în Asia, toată istoria secolului XX e în povestea acestui copil care fuge desculț de acasă, e adoptat de Partid, împarte manifeste în contra exploatatorilor burghezi, stă în pușcărie și iese din pușcărie, se cocoață pe tancurile Armatei Roșii, care anunțase că vine să elibereze țara de sub jugul fascist, dar a eliberat-o de fascism doar pentru a o târi în comunism, toată istoria secolului XX e în povestea acestui tânăr căpos care nu accepta să piardă, nici măcar la jocul de șah, deși nu știa jocul de șah, care a supraviețuit unui accident de avion și și-a dus la groapă mentorul, un alt dictator, luându-i locul doar pentru a stăpâni cu și mai multă viclenie, durerea acestui bărbat care, când tancurile sfâșiau Primăvara de la Praga, a urcat în balcon și a condamnat cu toată hotărârea amestecul statelor mari în treburile interne ale statelor mici, văzând în acest amestec o dovadă că Dumnezeu nu există, fiindcă dacă ar exista nu ar îngădui așa ceva, și astfel a păcălit o lume întreagă că el este un om decent și a ajuns să se plimbe în caleașca Reginei Angliei, unde se zvonește că s-ar fi bășit și ar fi dat apoi vina pe cal, dar asemenea zvonuri nu puteau fi colportate decât în șoaptă, fiindcă regatul său era înțesat de turnători, care ar fi călcat pe cadavrul tău ca să se ridice ei, iar o poveste cu dictatorul nostru bășindu-se în caleașca Reginei Angliei era un act de sabotare a revoluției socialiste, dictatorul nu era un om decent, s-a îndatorat fără măsură, apoi, țărănește, a decis să dea totul înapoi, indiferent de costurile care cădeau în sarcina poporului, a umplut stadioane cu tineri și tinerii scriau din trupurile lor numele său și numele dictatoarei, a mutat țăranii la oraș, în dreptunghiuri verticale, unde, din când în când, țâșnea apa din perete și te puteai spăla la cur, iar acesta era un mare pas înainte, un semn de indiscutabil progres, fiindcă poporul acesta de mii de ani se ștergea la cur cu pietre și cu buruieni prin fundul curților, i-a mutat aici pe țărani și i-a pus să se supravegheze unul pe altul, a dărâmat biserici și case de oameni pentru a-și înălța palatul, crezându-se cel ales, un faraon, un zeu, și în toată viața lui nu s-a sinchist să învețe și literele care-i lipseau din alfabet, și s-a săvârșit în urma unei revoluții sau a unei lovituri de stat, sau a unei lovituri de stat deghizată într-o revoluție, lângă zidul acela, și era bătrân și bolnav de diabet, și ultimele sale cuvinte au fost unele de slavă aduse republicii, și a murit cântând Internaționala în fața gloanțelor, ceea ce ar trebui să ne arate un erou, dar nu ne arată, e doar ultima scenă din istoria unui fanatic, și mai ales dictatorul era părintele nostru, noi eram copiii lui, el ne condamnase la moarte, noi eram întâmplări irevocabile din vremea decretului, țara noastră fusese toată un lagăr, în care femeile avortau în chinuri cumplite, totul era primitiv pe atunci și fericirea era obligatorie, tinerii îmbrăcau haina militară și plecau cu anii în armată să ne apere de dușmanul care nu a mai atacat, dușmanul era însă în noi, și eu am simțit în toți anii din urmă durerea avortonilor și durerea celor care s-au târât patriotic în noroi, visând la casele lor din care fuseseră smulși, ultimii copii obligați să crească bărbați pentru țară, cum crescuseră și tații și bunicii și străbunicii lor, durerea tinerilor bărbați luptând pentru hrană, durerea celui care pune pe masă o bucată de pâine, durerea bărbaților de pe pământ luptând pentru pâine și trupuri calde de femei și chiar glorie și mai târziu pentru averi, visând tinerețe fără bătrânețe, visând nemurire, fericire eternă, visând să urce pe tronul lui Dumnezeu din ceruri, dispunând fără milă și fără măsură de toate câte sunt, și tocmai fiindcă e plină de durere povestea dictatorului, tocmai de aceea ea este romanul nostru magic, pe care nimeni nu a îndrăznit să îl scrie încă, durerea acestei povești te zdrobește, iar cei zdrobiți nu mai pot visa și nu mai pot scrie, căci goi și înfrânți sunt ei, ca un rabin care urcă până în cer și constată că Dumnezeu, totuși, tot nu există, poate chiar rabinul acela care crezuse și în comunism și în Dumnezeu și care își aștepta moartea ca pe o altă primăvară pragheză, deși nu mai credea deja în nimic, rabinul acela care mi-a explicat cândva că fericirea dintr-un sat deschiaburit poate fi în același timp adevărată și falsă, iar eu i-am dat o dreptate pe care nu o confundam cu adevărul, cum învățasem de la domnul Faulkner dintr-o lecție de chimie

(…)


Andrei Crăciun (n. 1983) are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores din Madrid și Tel Aviv University. Este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete și reviste din România, fiind un pionier al freelancing-ului în țara noastră. Se numără printre părinții fondatori ai îndrăgitului site Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) și cel mai bun reporter din România (2012). Totodată, a publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză. Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză și neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). La Editura Polirom a mai publicat Aleea Zorilor (2017).

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here