„Simfonia mută” de Nichita Danilov – fragment (Editura Polirom)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Simfonia mută” de Nichita Danilov, apărut de curând în colecţia Fiction Ltd.

Realismul magic al nuvelelor și povestirilor din Simfonia mută, potopit câteodată de note de fantastic și absurd, nu se desfășoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică și, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera și, mai cu seamă, mulțimea personajelor ce bântuie paginile cărții. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici și nota de fantastic, precum și grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconștient, ele parcă vin din interiorul peșterii lui Platon, contaminând și transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.

Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieșite pe poarta propriului infern existențial. Ironică uneori, neașteptat de tragică alteori, Simfonia mută este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri și sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conștiința. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenței noastre în lume.

Nichita Danilov (n. 1952) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European și colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Președinția României. Prezent în antologii de poezie din țară și în reviste și publicații din străinătate. Dintre volumele publicate: Fântâni carteziene (1980, Premiul USR); Arlechini la marginea câmpului (1984); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al USR, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul USR); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru țara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iași); De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă (2020). De același autor, la Editura Polirom: Nouă variațiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Șotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei Poesis, Premiul pentru Proză al revistei Argeș, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Ambasadorul invizibil (2010, 2018); Omul din eprubetă (2021, Premiul pentru proză al Revistei Ateneu, Premiul Scriitorul lunii aprilie 2020, acordat de USR cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași).

Fragment din Simfonia mută

Am privit salonul cufundat într‑o lumină densă, sângerie ce se scurgea de pe vitraliu pe mobilierul frumos lustruit, lucind de curăţenie, aflat în partea dreaptă a încăperii, am privit şi mobilierul din stânga mea acoperit de un strat de praf gros aproape de un deget, şi m‑au trecut fiorii. M‑am uitat cu atenţie şi la mobilier. Mi s‑a părut ceva ciudat în modul cum era dispus în salon. Apoi, când m‑am apropiat mai bine de masa de mahon şi de scaunele aşezate în jurul ei sub o arcadă înaltă străjuită de două coloane de marmură fumurie a salonului, am tresărit. Dacă priveai din faţă, nu ţi se părea nimic deosebit. Dacă însă îţi schimbai uşor unghiul de vedere, ţi se deschidea în faţa ochilor o altfel de perspectivă. Masa lungă şi ovală pentru douăsprezece persoane în stil baroc sprijinită de un picior ornat frumos cu fauni fusese secționată de‑a lungul ei în două, la fel şi scaunele. La fel şi fotoliile, la fel şi canapeaua Rococo, şi sfeşnicele cu şase braţe turnate din argint. Într‑un cuvânt, tot mobilierul aflat în încăpere fusese tăiat în două de nişte ferăstraie nevăzute. O parte din el se afla în dreapta mea, altă parte în stânga, mucegăind sub stratul gros de praf şi de pânze de păianjen. Între aceste două părţi ale încăperii se vedea un fel de labirint trasat din panglici şi steguleţe albe şi negre prinse în pardosea, având menirea să delimiteze realitatea de abis. Contemplând cu coada ochiului salonul, mi‑am pus, nu ştiu de ce, întrebarea dacă spiritul controlează materia sau materia spiritul. În lipsa conştiinţei umane, citisem undeva, lumea materială s‑ar confunda cu vidul din care a luat fiinţă. Aici însă aveam de‑a face, probabil, cu un fenomen de scindare a materiei şi a vidului, sub presiunea conştiinţei. Sau poate doar cu o formă de scindare a conştiinţei şi, totodată, de dedublare a ei. Ceva s‑a dus în trecut, ceva a lunecat în prezent sau poate într‑un viitor ambiguu, lipsit de consistenţă, mai mult absenţă decât prezenţă. Mai târziu, după ce am aflat povestea Elsei, am găsit şi un alt fir călăuzitor, şi o altă explicaţie a despărţirii lucrurilor. Atâta timp cât existenţa cuplului a stat sub semnul iubirii pătimaşe, mobilierul din încăpere a rămas la locul său. Însă, în momentul în care locul iubirii l‑au luat suspiciunea, gelozia, indiferenţa şi duplicitatea, iar naivitatea şi francheţea s‑au transformat în ipocrizie, tot salonul părea să fi fost contaminat de această stare ambiguă, suferind un fel de transhumanţă psihică. O parte din el a rămas pe loc, cealaltă parte însă s‑a evaporat din spaţiul fizic, mutându‑se în unul metafizic. În timp ce mă gândeam la toate astea, Herr Larsen continua să‑şi facă oficiile de gazdă, călăuzindu‑mă să trec nevătămat prin salonul său ciudat, care îmi aducea aminte, nu ştiu de ce, de purgatoriu. Mai târziu, când deja mă aşezasem în jumătatea mea de fotoliu şi am privit spre geam, am văzut că vitraliile reproduceau scene din Divina comedie a lui Dante, copiate după picturile lui Blake şi Gustave Doré. Mai lipsesc hornurile mele, mi‑am zis, ca tacâmul să fie complet. Scăpasem de o obsesie şi dădusem de alta, pe care mă străduiam s‑o înţeleg.

Acesta e coridorul ce separă prezentul de trecutul meu, am auzit vocea ruginită a bătrânului. L‑am delimitat mai mult pentru tine, ca să nu calci în gol, căci, în ceea ce mă priveşte, cunosc atât de bine acest spaţiu, încât mă pot plimba prin el până şi în somn.