Scriitura lui Narine Abgarian s-a apropiat recent de culmile unui munte pe care scriitoarea urcă, de la început, cu o forță care a trecut de granițele Berdului natal, în Armenia, în care a revenit și de data aceasta, odată cu cel mai nou roman al său, Simon (Humanitas Fiction, 2023). La noi romanul a avut parte, și trebuie menționat, de traducerea extraordinară a Luanei Schidu care a atins, fără îndoială, înălțimile originalului.
Patru femei și un bărbat sunt protagoniștii unui roman covârșitor, de o frumusețe exemplară, născut din recuperarea unei istorii frânte de genocidul armean și zdruncinate, generație după generație, de traumele individuale, iscate din drama colectivă a unei țări întregi. Silvia, Eliza, Sofia și Susanna sunt cele ale căror vieți se intersectează cu a lui Simon, cele care vor cunoaște un alt chip al iubirii, dincolo de sacrificiile și durerile pe care Abgarian le înșiră de-a lungul unui șirag vrăjit, sosit din alt tărâm. Se regăsesc toate la înmormântarea zidarului Simon, cel care le iubise în chip diferit, dar cu o inimă care le salvase, cu un fel de a fi care a vindecat sau reparat parțial răni imposibil de închis. În micul orășel, încă din copilărie, descoperim printr-o țesătură pe care doar Narine Abgarian știe să o împletească, întocmai ca Susanna („Deseori, desenând, ea își va trece mâna prin aer. Privită dintr-o parte, va părea că trage, ca o țesătoare de covoare, firele de diferite culori și le mută pe mătase în singura ordine posibilă”), că destinele lor s-au intersectat încă din copilărie sau, mai târziu, în momente importante, fără ca niciunul dintre protagoniști să prevadă felul în care o iubire mai puternică decât orice îi va aduce împreună.
Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro:
Traumele prin care trec femeile din viața lui Simon au în ele ceva atemporal, conțin durerea unor generații întregi de femei nevoite să îndure cel mai mare greu cu privire la copii: fie pierderea unor sarcini, fie despărțirea de copii. În același timp, rănile provocate de relații nepotrivite, de întâlniri marcante sau de abuz se răsfrâng aici asupra unor destine care, prin miracolul iubirii și prin arta îndelung exersată a lui Narine Abgarian, își rescriu propria poveste și își oferă o nouă șansă la viață.
Narine Abgarian își transformă personajele în chipuri aproape magice, iar puterile lor nebănuite stau în iubirea necondiționată. Sașia Vardanuș e un astfel de personaj similar unui înger cu aripi frânte, furișat printre oameni pentru a-i sprijini la nevoie, acceptând uneori cruzimea sau nepăsarea lumii. Este, fără îndoială, îngerul din umbră al femeilor din această poveste, liantul pe care, în afară de Simon, autoarea îl țese cu un fir discret, dar imposibil de rupt.
Dacă atmosfera generală pare inspirată, cum mărturisește chiar autoarea, de filmul lui François Truffaut, Bărbatul care iubea femeile, lui Narine Abgarian îi reușește însă ceva ce trece de limitele pământene. Lumea descrisă ține de un timp fără nume, chiar dacă de-a lungul a aproape un secol stau martori în fața războaielor, în fața genocidului armean, în fața noilor granițe de sub Uniunea Sovietică și, mai târziu, în fața destrămării acesteia. Crimele nu sunt uitate, însă aici ies în prim-plan destinele individuale, aplecate mult prea mult sub greutatea istoriei nemiloase. Acestor povești Narine Abgarian le opune o atmosferă adesea feerică („Razele coapte ale soarelui care apunea răzbăteau chihlimbariu-aurii printre rufe, aerul mirosea a cimbru pârjolit de arșiță și dude răscoapte, nebunesc de dulci”), atentă la vrăjile nerostite ale luminii și ale fiecărui anotimp în parte. Firele vieților pe care le descrie sunt prinse într-o tapiserie maiestuoasă, sunt parte dintr-o operă de artă pe care Narine Abgarian o semnează odată cu Simon.
Își vindecă și eliberează femeile, le ia durerea mută și le oferă pagini întregi de speranță, de vindecare limpede după ce oferă cititorilor unele dintre emoțiile crude ale destinelor surprinse aici:
„Nu mai avea de ce să respire; a alunecat pe podea, căzând în nesimțire și gândindu-se cu recunoștință că moare. Dar glasul care plutea deasupra ei n-a lăsat-o. El i-a alungat durerea din suflet, i-a spălat fiecare cotlon până a lucit ca un pahar de cristal, a luminat-o cu strălucirea lui tăcută și ocrotitoare. A ajutat-o să se ridice, i-a îndreptat rochia, i-a șters lacrimile cu un gest uitat din copilărie și, împingând-o ușor în spinare, a binecuvântat-o – pleacă. Lasă-i pe toți – și trăiește”.
Iar Eliza, căci despre ea e fragmentul, va îmbrățișa din nou viața. Dacă „dragostea, după cum se știe, e cel puțin jumătate din succesul oricărui lucru”, atunci frumusețea pură și nevinovată a vieții e jumătate din romanul lui Narine Abgarian.
Magia simbolurilor apare și aici, a unor semne care ajung să transforme vieți prin simpla lor prezență, chiar dacă nu la fel de puternic marcate ca în Din cer au căzut trei mere, tocmai pentru că în Simon forța vine din povestea copleșitoare și, în același timp, exemplară a fiecărei renașteri în parte. Căci în vreme ce protagonistele se reunesc pentru a-și lua adio de la cel mai iubit, ele au cunoscut forța vieții și a iubirii oneste, forța transformatoare a sincerității, a ceea ce doar Simon știa să ofere căci „în prezența lui fantomele trecutului se îndepărtau în mod ciudat, și uneori era de-ajuns o singură atingere a lui ca inima să i se liniștească și grijile să i se împrăștie”. Îndrăgostirile sunt aici ca o inimă vie care pulsează în fața ochilor noștri, amintindu-ne să trăim acum și să oferim tot, așa cum se derula fiecare moment dintre Susanna și Simon:
„Îl iubea cu adevărat, cu un fel de sentiment rănit, feroce. Zbura de la serviciu acasă, cu sufletul la gură, ca să apuce să pună masa înainte de venirea lui. Nu se îndepărta de el nici cu un pas, îl îmbrățișa, îl ținea de mână, îl mângâia și-l săruta. Se și spălau împreună întotdeauna, ea îi adora trupul gol, umerii frumoși, mâinile puternice, tălpile late, solide. Erau amanții perfecți, potrivindu-se precum detaliile unei construcții fără cusur. Când ea expira, el inspira, când ea murea de cald, el simțea răcoare. Conviețuirea era singura stare posibilă pentru ei, când erau separați li se părea că se sufocă.”
Desenele pe care acesta i le lasă o vor salva, dar ea îl va purta mai departe, ca pe un talisman al vieții, pictându-le pe eșarfe de mătase, fără să mai uite cine a descoperit că este, așa cum se întâmplase cu fiecare în parte, după fiecare poveste de iubire trăită cu Simon.
Simon este o carte a vieții, a speranței, a iertării de sine și a renașterii prin iubire. Este un roman marcant care spulberă prin frumusețe și tărie un trecut greu de purtat, dar imposibil de uitat. Narine Abgarian scoate la iveală dureroasa splendoare a fiecărei zile, oferă cititorilor și, cu precădere femeilor, o glorioasă salvare prin îndemnul către o inimă care trebuie să bată din nou pentru iubire. Onorează amintirea tuturor generațiilor de femei marcate de tragediile ultimului secol din istoria Armeniei. Pune literatura în slujba vindecării și o face cu o măreție extraordinară care, cel mai probabil, pentru încă un secol de acum înainte, va fi greu de întrecut.
Narine Abgarian, „Simon”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2023, traducere: Luana Schidu, nr. pagini: 320
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Alysa Bajenaru / Unsplash
scrie un comentariu