libris.ro

Le-am adresat câtorva scriitori de azi două întrebări legate de rescriere: De câte rescrieri au parte textele dvs. până să le consideraţi bune de publicat? Cât timp alocaţi rescrierii ori refacerii textelor în comparație cu documentarea pentru ele și scrierea lor la prima mână?

Cum am primit unele răspunsuri mai ample decât mă aşteptam, am ales să distribui scriitorii, câte trei, în ordinea primirii textelor. 

Simona Antonescu: În rescriere, trebuie să fii complet sincer cu tine însuți

După truda scrierii la prima mână, de obicei rescrierea vine cu un sentiment de mare ușurare. Indiferent dacă rescrii totul de la început sau aduci doar modificări, muți capitole dintr-o parte în alta și adaugi fragmente de legătură cu noul lor loc în carte, rescrierea este ca mersul la vale, după ce ai urcat dealul.

În cazul meu, fiecare carte a avut propria ei personalitate și propriile ei solicitări și nevoi. Îmi amintesc că la Fotograful Curții Regale scriam mai întâi fragmente întregi pe hârtie. Nu puteam începe un nou capitol decât pe hârtie. Abia atunci când lucrurile se dezlegau și povestea începea să curgă, mă mutam pe laptop și continuam acolo.

Fotograful nu a avut parte de o rescriere în adevăratul înțeles al cuvântului.

Cu Darul lui Serafim, din motive pe care nu le-am deslușit încă, lucrurile au mers mult mai greu. Am scris direct la laptop, dar am printat de câte trei ori fiecare parte a romanului. Atunci când vedeam textul printat mi se părea că sună cu totul altfel, făceam corecturi cu creionul, introduceam fraze noi, le tăiam pe cele deja scrise și mă reîntorceam la laptop.

Cred că cel mai ordonat am lucrat la Hanul lui Manuc. Aveam și aici foarte multe fragmente pe hârtie și adesea mi s-a întâmplat să scriu înconjurată de tot felul de notițe așezate realmente pe covor, ca să le văd pe toate dintr-o singură privire. Dar atunci când am început, am rămas până la sfârșit numai pe laptop, iar rescrierea a fost mai mult o recitire cu creionul în mână. Nu am schimbat foarte mult din manuscrisul la prima mână. Din Hanul lui Manuc am numai o singură variantă printată acasă.

Acum, când îți povestesc toate acestea, îmi dau seama că rescriu o singură dată, de fapt. Timpul alocat rescrierii a fost de fiecare dată mult mai mic decât cel al scrierii la prima mână sau cel al documentării. Mai există însă un timp pe care mi-l iau întotdeauna și care are mare importanță pentru mine: timpul în care mă distanțez de manuscrisul terminat. Este o perioadă pe care trebuie să o umplu cu activități cât mai variate: mergem la munte în weekend, ies în oraș cu fetele, îmi vizitez prietenii, mă arunc într-o viață socială bogată. Scopul este să ies din carte. Speranța cea mai mare este să capăt un strop de obiectivitate, ca și cum aș ridica un zid de oameni între mine și personajele alături de care am trăit un an întreg.

Abia după acest timp al îndepărtării recitesc și rescriu.

La Ultima cruciadă, timpul acesta a fost cel mai lung de până acum. Aveam cartea scrisă de vreo patru luni. A fost de asemenea și singurul roman din care am scos un personaj, la rescriere. Cu Maria Tănase – O fântână pe un drum secetos nu am avut deloc acest răgaz și din acest motiv am predat manuscrisul cu inima strânsă.

Văd rescrierea ca pe un moment în care trebuie să fii complet sincer cu tine însuți, să-ți privești manuscrisul cu ochii unui străin și să fii receptiv la cele mai mici intuiții care încearcă să se facă auzite. Nu mi s-a întâmplat niciodată să regret că am ascultat o șoaptă care-mi spunea că o anumită scenă nu începe prea credibil. Mi s-a întâmplat însă contrariul.  


Cornel George Popa: Cartea e ca și scrisă, vă asigur. O extrageți din creier și gata

Aș putea începe în trei mii de feluri. Când e vorba de stil, și lucru pe text, toți scriitorii din lume au propria poveste. La mine, sunt mai multe, fiindcă m-am format în trepte. N-am să mă întind, n-am să filosofez. Voi fi lapidar spre ușor de neînțeles, cred, dar mai bine așa decât altfel.

La început, mai demult, scriam cu stiloul pe hârtie. Preferam un anume stilou, o anume hârtie, și chiar o anume cerneală. Textele erau, în general, mici: o pagină, două, până-n șapte, maxim. Nu puteam controla textele mari. Mă simțeam bine, confortabil și „acasă” doar pe textele scurte. Când am trecut, fără să vreau, aproape, la alte dimensiuni, am folosit tot tehnica textelor concise, fără prea multe descrieri, cu personaje puține și un dialog minimal, însă pe o idee mai amplă și generoasă, care se apropia de roman. Desigur, tot cu stiloul, tot pe hârtie, și tot cu o anume cerneală. Ce era de șters, se ștergea, ce era de adăugat, se adăuga, și cam atât. N-aveam nervi să-mi bat singur manuscrisul la mașină, așa că-l dădeam unei dactilografe profesioniste. La sfârșit, mai modificam puțin, pe ici, pe colo, în punctele esențiale, dar textul era gata din prima fază, aceea a stiloului pe hârtie. Paginile arătau îngrijit și erau citibile. Cam așa a fost, pe repede înainte, prima mea etapă.

În faza a doua, care a durat, iarăși, mai mulți ani, am continuat să scriu cu stiloul pe hârtie până l-am pierdut. Ori s-a stricat. Nu mai țin minte exact. Și-am trecut la pix pe hârtie. Scriam uluitor de repede cu pixul pe hârtie. Parcă toate cuvintele erau înăuntrul lui, iar eu nu trebuia decât să-l mânuiesc. Odată – iar asta chiar că țin minte foarte bine, și voi ține minte toată viața , am scris 18 ore continuu, vreo cincizeci de pagini, aproximativ, iar materialul rezultat a intrat fără modificări în carte. Fără o singură modificare. Nici măcar una. Pe măsură ce scriam, o prietenă îl edita. Eu lucram noaptea, ea, ziua. Eu îi dădeam paginile scrise de mână, ea mi le aducea gata printate. Mai schimbam o virgulă, mai înlocuiam un cuvânt, mai îndreptam o greșeală, însă nimic mai mult. N-am făcut niciodată schimbări esențiale, nu am scos paragrafe, nu am introdus altele. Textul, repet, se afla înăuntrul pixului meu. Trei romane și o piesă de teatru s-au scris așa, aproape singure. Iar piesa – prima din viața mea, că nu mai încercasem până atunci genul dramatic, dar mi-au făcut poftă un prieten, Petre Barbu, și o piesă de-a lui, „Tatăl nostru care ești în supermarket” -, am terminat-o în cinci zile. Și-a mai luat și Premiul Uniter în anul acela, exact ca piesa prietenului Barbu, cu doi ani în urmă, ca să vezi, domnule, potriveala naibii!

În faza a treia, povestea a continuat: tot pix pe hârtie, numai că textul îmi era trimis pe mail, iar eu îl puneam într-un folder. Azi un pic, mâine un pic, poimâine mai mult. Tot o prietenă făcea asta, dar nu prima. Prima, între timp, a ajuns în America, s-a căsătorit acolo, are copii, iar de întors, nu s-a mai întors. Am observat că, în noua fază, scriam mult mai neglijent și modificam mult: paragrafe, aliniate, spații, bucăți întregi scoase, bucăți întregi adăugate. Parcă scriam pentru a avea ce elimina. A fost și a trecut, gata. Însă au rezultat și de-aici vreo trei cărți.

Etapa a patra a fost când am început să-mi scriu textele direct pe computer. Dezastru. Ușor pe de-o parte, complicat pe de alta. Acum, parcă eram Meșterul Manole, din celebra baladă: tot ce scriam într-o zi, ștergeam a doua zi. Cu o pagină înaintam, cu trei dădeam înapoi. Era ceva care părea că nu va avea sfârșit niciodată. Libertatea de a șterge luase locul bucuriei de a scrie. Exigența aproape că înlocuise creația. Spiritul critic lovea povestea și din dreapta, și din stânga, și de sus, și de jos. După o masă plină, în stomacul cărții ajungeau două-trei rămășițe zdrențuite. Așa am scris „Anula”, un roman destul de istoric și cam foarte minunat, o poveste cu Leonardo da Vinci, Ambrogio de Predis, Ștefan Cel Mare, da, chiar el, Daniil Sihastru, Răreșoaia, cu planuri întrepătrunse, jumătate în Moldova, jumătate la Milano. „Anula” a ieșit de vreo patru sute de pagini, însă cred că a avut, dac-aș fi păstrat tot, peste trei mii. Iar documentația pregătitoare a fost uriașă: am citit o căruță de cărți, am studiat hărți vechi, albume de artă, enciclopedii, și am vorbit cu mai mulți specialiști în domeniu. Eram „doctor în domeniu”, înainte de a scrie măcar prima virgulă.

Etapa a cincea a început cu o carte, „Celălalt”, și continuă cu următoarea. Aici, niciun plan anterior nu s-a mai potrivit. Tot ceea ce știam dinainte, toată experiența s-au dus dracului. Nimeni nu cred că a mai scris o carte așa, și puțini cred că o vor mai face. „Celălalt” a pornit cu stiloul – alt stilou decât acela faimos, al primelor cărți, pe hârtie, în urmă cu peste treizeci de ani, eu am dactilografiat textul, nu altcineva, a rezultat un fel de nuvelă, apoi ideea a picat, iar am reluat proiectul, tot cu stiloul, peste niște ani, cineva a editat textul pe computer, a rezultat o altă nuvelă, ceva mai mare decât prima, ideea iarăși a căzut, din nou am reluat-o, peste alți ani, cu mâinile mele, pe alt computer, iarăși am lăsat textul deoparte, iarăși l-am reluat, peste alți ani, și tot așa. Una peste alta, aveam cam 150 de pagini de text. Într-o zi, l-am printat, l-am citit, am lăsat să treacă o vară, iar toamna, cu foile alături, l-am rescris cap-coadă. După ce l-am scris cap-coadă, l-am modificat cap-coadă. Apoi l-am mai scris o dată. Și tot așa. Materialul când creștea ca o pâine, când se făcea cât o nucă. Însă de dublat, cel puțin, s-a dublat.

Într-un moment de luciditate, am printat produsul rezultat. Eram deja în vara următoare. Am așteptat să fie toamnă, apoi am scos cel puțin două treimi din text. Am citit. Suna aproape bine, iar în destule locuri părea a fi impecabil. Totuși, nu i-am dat drumul, spre o editură. Am mai stat o lună, iarăși l-am citit, și abia de-aici au început cu adevărat modificările pe detaliu. Unele părți au ieșit, altele au intrat. Între timp, cartea a apărut pe piață. Am citit-o în ultima variantă, de obiect cultural, dar și comercial. Da, sincer, aș mai umbla la conținut, pe ici, pe colo, în unele mici puncte nevralgice. Încolo, e o capodoperă, fără doar și poate, n-am nici o îndoială, punct.

Cartea de după „Celălalt” este exact cartea la care lucrez acum, și o fac total diferit decât am făcut-o vreodată. Înainte, de obicei, din texte foarte mari, de peste cinci sute de pagini, după recitire și rescriere, abia dacă rămâneam cu două sute de pagini. Aici ecuația s-a inversat. Dintr-un text inițial, de nicio pagină, am scos câteva sute.

Povestea cărții este senzațională, incredibilă și modernă: am scris textul în urmă cu douăzeci de ani, cel puțin. Cu pixul, pe o bucată de hârtie. Avea și titlu. Se chema „Moartea lui Pongo”. Despre un om cu o viață distrusă și un câine pe moarte. O povestire scurtă, la persoana întâi, de sub o pagină. Nu am arătat-o niciodată nimănui, nu a apărut în vreo revistă literară, nu este inclusă în nicio antologie. Era vorba despre o proză absolut virgină. Într-o seară, de pe bucata aceea de hârtie veche, i-am dat drumul pe „feisbuc”. Așa. De plictiseală. N-aveam ce face. Voiam să mă joc. Am primit miliarde de laicuri, tone de comentarii, iar textul a fost „șeruit” în draci. La un an distanță, postarea îmi apare la „amintiri”. Îi mai dau drumul o dată pe „feisbuc”. Aceeași reacție publică. Uluitor, îmi spun. Ce succes are povestirea asta, câte dezbateri stârnește, ce interes!

Timpul trece. Se mai scurge un an. Iarăși îmi apare „Moartea lui Pongo” la amintiri. Am un moment de ezitare. Măi, îmi spun, de trei ori, în trei ani consecutivi, parcă e prea mult. Dar curiozitatea învinge bunul simț: ia să văd ce se întâmplă, mă îndemn, și din nou pun proza aceea pe „feisbuc”. Rezultatul? Da, exact, corect, stimați telespectatori: miliarde de laicuri, tone de comentarii, milioane de „șeruiri”. Parc-ar fi fost vorba de un text nou-nouț, parcă nimeni nu l-ar mai fi citit vreodată. Fantastic, am murmurat, de necrezut.

Atunci am stat și m-am gândit serios. Respiră, frate, puțin, am zis. Aici se întâmplă ceva. Fii atent, m-am îndemnat, fii atent. Stai cu fundul pe o mină de aur și habar n-ai? E posibil, oare, m-am întrebat, ca dintr-un text de nicio pagină să scoți o carte de câteva sute? Cu aceeași intensitate, dacă se poate? Cu mister, dramatism și emoție? Nu știam ce să răspund. Chiar că era o provocare. Mă îndoiam de rezultat, sincer. Părea un test imposibil de trecut.

Dar, cu puțin noroc, răspunsul a fost da. Puteți încerca. Singura condiție este să treceți prin toate experiențele mele de viață și de scris. Trebuie doar să muriți de câteva ori și să înviați de mai multe ori decât ați murit. În balanța moarte-viață, e obligatoriu să vă dea dea cu plus. Atât. Și să fiți, eventual, la fel de talentați și de modești ca mine. N-aveți nevoie de nimic altceva. Cartea e ca și scrisă, vă asigur. O extrageți din creier și gata.


Marian Ilea: Mă uit, citesc şi îmi ascult URECHEA!

Cum scriu o proză bună pe care n-o mai rescriu?!

O proză foarte scurtă (flash-fiction) ori una de dimensiuni rezonabile (scurtă) are ca stăpână a scriiturii URECHEA! Auzi cuvintele care se lovesc între ele, creând o tensiune aptă să rotunjească mesajul. Mintea munceşte cu urechea şi rescrie până textul e definitiv. Apoi îl pun pe hârtie. Nu mai umblu la el două-trei săptămâni. La recitire, în nouăzeci la sută din cazuri, textul rezistă, e rotund, se poate publica.

Avantajul (dacă-i pot spune aşa) e că de vreo trei decenii scriu despre o lume aparte, un ţinut cuprins între Desiştea (Ieud) şi Medio-Monte (Mittlestadt ori Baia-Sprie), e un teritoriu vast pentru proză, e un ţinut al Maramureşului.

Despre documentare e de spus că durează de treizeci de ani, timp în care am ajuns să mi-l asum prozastic şi (eventual) să-l completez la nivelul documentării.

Problema rescrierii nu cred că mi-am pus-o în acest caz. Corectez (ce-i drept) pe ici, pe colo. Scrisul de mână, odată terminat – textul merge la cules.

Am avut culegătoare care s-au „profesionalizat” în raport cu textele. „Aici cred că nu sună bine, poate vedeţi, domnul Ilea”, aud din când în când „nedumeririle” Ramonei. Mă uit, citesc şi îmi ascult URECHEA!

Odată cules, textul are un lector pe care-l folosesc de ani buni. E aţos în ziceri, are obiecţii. Le discut… dar despre primul cititor al textelor mele cu altă ocazie.

P.S. Cum cred şi am crezut de când m-am apucat de scris că teoretizarea scriiturii personale nu e elocventă fără un exemplar, tocmai am terminat un text pe care cei care îl vor citi vor înţelege mult mai bine ce am vrut să spun despre atelieru-mi de creaţie.

DOMOKOŞ ŞI BUDA – O LEGENDĂ APROAPE URBANĂ – proză de Marian Ilea

Dămăcuşeniu’ îi sat de unguri harnici. Fiecare gospodărie are diboli şi diboliţe care stau în lunile de vară într-o baltă de la capătu’ satului, cum mergi cătră Rogoz. Îs negri. După ce lasă nămolul să li se uşte pă piei, devin cenuşii. Muierile cultivă legume de tăte felurile pîntru tîrgu’ Lăpuşului. Ajung cu iele şi-n Mittlestadt ori în Baia Mare. Amu să-ntind cu negoţu’ pînă-n Sighet şi pă la Dej.

Ungureniu’ îi sat amărît plin cu români rămaşi cu ochii mari hlizîndu-se de faţă cu sărăcia. Da’ n-o fo întotdeauna aşe. Vorba zice că, întîi, un ungur subţirel, mic şi cu mustăcioară, o stat în Ungureni, sub dealuri, lîngă păduri, unde amu îi plin de români.

Îi de rîs de n-ar fi de năcaz ş-amu cum Domokoş l-o păcălit pă Buda, unu’ cu burta risipită paste gatii şi cu ochii mari şi blînzi, de-o schimbat între ei două colibe care o ajuns vetre de sat pîntru cinci părechi de diboli.

Să zice că o fo doi pretenaşi întru hoţie, Domokoş şi Buda, care o fugit împreună aşa cum o şi furat împreună din temniţa rece şi rea de la Budapesta. Că ş-amu, şi pă atunci, temniţăle erau spaima hoţilor. Cînd putea s-o ia la goană, aceia nu să mai uitau înapoi.

Aşé şi cu Domokoş şi Buda care o fost hoţi pîn Slovacia şi pîn capătu’ de ţară ungurească ce să apropia de Viena. Cînd aceia doi şi-o pus picioarele-n spinare, nu s-o mai oprit pînă o ajuns lîngă un tîrg la care-i zicea a Lăpuşului. Lîngă tîrgu’ cela nu erau sate ori oameni, numa’ pustietate cu dîmburi, dealuri, păduri şi poieni. În rîuri erau peşti faini, în păduri erau urşi, căprioare, lupi. Mai departe videai Munţii Ţibleşului pă care-i vezi şi astăzi dacă nu-s nori ori ceaţă.

Cam pîn anu’ o mie două sute douăzeci şi unu, o fo cînd Domokoş şi Buda o fugit. Precis nu să ştie, că-i vreme multă trecută de-atunci. Cam aşé ceva o fo. Ăia doi, fugăii, o ajuns pîn locurile astea şi lîngă tîrgu’ ăla s-o despărţit. Buda, care să căia în fiecare noapte pîntru hoţiile lui, o fo atras de un loc fain la care-i zice azi Dămăcuşeni. Iară Domokoş o fo atras de încă un drum lung de două zile pîn pustietatea aia. Pînă s-o aşezat într-o noapte în locu’ care azi să cheamă Ungureni. Dimineaţa cînd s-o trezit, Domokoş o văzut că îi sub un deal înconjurat de alte dealuri.

Nici unde s-o oprit Buda, nici unde s-o aciuat Domokoş, nu erau sate. Amîndoi şi-o făcut colibe să nu-i ploaie, să nu-i bată vîntul, să poată face focu’, să să găzdăluiască după puterile lor.

Colibele s-o făcut cu mînurile pricepute la hoţie ale fugăilor. Atîta o fo la început. Dacă eşti hoţ ca Domokoş, nu-i tare bine într-o colibă în ceia pustietate, că n-ai cum îţi face meseria, n-ai de unde fura. „Cît faci, atîta ai”, zicea o vorbă de atunci care lui Domokoş nu i-a plăcut de cînd să ştia pă pămînt.

„Aicea sat nu-i, oameni defel. Numa’ coliba aiasta”, zicea Domokoş tot mai des. Zilele erau lungi, nici nopţile nu erau scurte. „Nu mi-e bun locul aiesta”, şi-o spus Domokoş, gata de drum. Şi dus o fo cătră locu’ unde l-o lăsat pă pretenaşu’ Buda. Lîngă Tîrgu’ Lăpuşului.

Buda românu’, hoţ şi iel, da’ mai harnic ca Domokoş, avea colibă mare, din vaiog uscat, mai ridicase o camera lîngă colibă. Ţînea cinci părechi de diboli care o vinit sînguri la balta cu nămol. „O vinit bine, îi grijăsc şi ai mei îs”, o zis în gîndu-i Buda. S-o apucat să mulgă diboliţăle, punea laptele la prins, iera bun, gros, deasupra de tri degete avea groştior în vasu’ unde îl lăsa două zîle la hodină. După două zîle, îl mînca cu o linguroaie mare de lemn. „Groştior şi lapte hodinit care te întăreşte”, zicea Buda românu’.

Cînd rămînea sîngur pă malu’ bălţii şi să uita la diboli, Buda să gîndea la pretenaşii lui din temniţă, de la Budapesta, şi i să făcea dor. “Oare Domokoş îi viu, oare de ce l-am lăsat să plece în drumu-i, de rămîné schimbam cîte o vorbă, aşé sînguri, în locuri separate, om ajunge doi muţi, că omu’ dacă nu folosăşte ştiinţa vorbirii, rămîne fără ea”, zicea în gîndu-i Buda.

La Domokoş, cam în aceeaşi vreme, i s-a făcut dor că-şi amintea de temniţă, de cum povestea acolo cu pretenaşu-i Buda şi că mai bine le-o fo la Budapesta decît sînguri-cuc în cele pustietăţi.

Domokoş a purces la drum într-o dimineaţă. Întîi le-o lăsat libere pă capre, după ce le-o spus să să descurce sîngure. Domokoş umbla pă cărări înguste, dorea să-l reîntîlnească pe Buda, să-i vadă coliba şi rostu’, să afle dacă-i bine ori rău şi să-l întrebe dacă, pă lîngă iel, sînt oameni şi oraş ori tîrg. „Mai rău nu poate fi cum o fost de cînd ţîn caprele”, îşi spunea cu bucurie Domokoş. Şi mai rău n-o fo.

Lîngă Buda, nu tare departe, erau români de unde să putea fura orice. Aceia nu cunoşteau hoţi şi nici pericolele la care puteau fi supuşi. Domokoş o ajuns lîngă balta unde diboliţăle lui Buda să scăldau în nămol. Era căldura mare din luna august.

Domokoş o luat o desagă de lîngă coliba lui Buda. S-o dus în TÎRG. S-o întors cu desaga plină de găini, cu blide, cu un fluier mic care-ţi aminté de un cocoş pîn care să fluiera răguşit.

„Aicea îi de trăit, pretenaşule Buda”, o zîs Domokoş.

„Hai să facem schimb de colibe. Te duci tu în locu’ meu, aduni caprele din păduri şi ale tale să fie. Ai două zile de mars pînă la colibă. Îi sub un dîmb, io rămîn cu dibolii, cu coliba ta şi cu poporu’ ăsta din tîrg, unde îi de lucru ani buni”, o mai zîs Domokoş cătră pretenaşu’ lui. I-o mai zîs lui Buda despre locurile faine de păscut, despre rîurile burduşite cu peşti, despre laptele de capră care-ţi face plămînii noi.

Ascultîndu-l pe Domokoş şapte zile şi şase nopţi cum turuia despre locul unde avea coliba, Buda şi-o zîs „dacă nu mărg la aşé frumuseţi, trebuie că-s prost”. Buda, prost nu era. „Cinci părechi de diboli am şi ţi-i dau, pretenaşule Domokoş, şi tot ce-i aici de jur împrejur şi îs ca dus”, i-o zîs Buda pretenaşului Domokoş. Aşé o şi făcut. Dus o fo cătră locul lui Domokoş la care i s-o zîs, mai tîrzîu, „Ungureni”.

Iară lîngă coliba lui Buda ajunsă a lui Domokoş, o apărut alţi unguri, cu alte construcţii făcute cu mînurile. Locului i s-o zîs „Dămăcuşeni” ori „Domokoş”. Treaba o stat cam aşa: Buda românu’ o plecat în locu’ lui Domokoş, după ce i-o dat cinci părechi de diboli, de s-o rîs de schimbu’ ăsta două sute de ani cu hohote.  Şi ungurii şi românii o rîs, că rîsu-i la fel în orice limbă a pămîntului.

În anul o mie trei sute, în Ungureni s-o înălţat o biserică de lemn. Pă păreţii ei s-o scris  cu chirilice povestea lui Buda şi a pretenaşului său, Domokoş. Biserica o fo trăznită după trei sute de ani şi o ars pînă n-o rămas numa’ bolovanii de rîu puşi ca fundaţie. Aşé de bine s-o aprins ş-o ajuns cenuşă cu tăt cu povestea celor doi pretenaşi, că nu s-o mai putut face nimica. Povestea s-o spus pîn viu grai de ăia care o citit-o şi-o învăţat-o pă de-a rostu’. Alţii care o vinit după iei, o ascultat-o şi o băgat-o la cap, că s-o spus altora carea vineau după iei şi tot aşa pînă azi.

Aşé era obiceiu’ din vechime pînă astăzi în Ungureni. În Domokoş ori Dămăcuşeni, nu să ştia nimic din tătă povestea asta. Acolo trăiau şi trăiesc ungurii care, în ţinerea lor de minte, povestesc, rîzînd în hohote, despre cum un ungur Domokoş l-o prostit pe un roman Buda cu care o făcut un schimb de sate, dîndu-i un sat amărît ca Ungureniu’ la schimb cu un sat bogat ca Domokoşu’ sau Dămăcuşeniu’.

„Şi acela, românu’, unu’ Buda, i-o mai dat pă deasupra ungurului, şi cinci părechi de diboli ca plată, cumva păste învoială şi drept mulţumită”, mai zicea Domokoşu’ zilelor de astăzi. „Satu’ ăsta poartă numele străbunului, un hoţ închis în temniţa de la Buda păste apa care o despărţea de Pesta, care fura cu ortacu’ lui Buda de la bogaţi şi dădea la săraci, adică era haiduc. Asta să vă fie clar că aşa o fo şi aşa rămîne”, încheia Domokoşu’ zilelor de astăzi.

***

Pe şoseaua care traversa Domokoşu’ ori Dămăcuşeniu’, trecea autobuzul care-i ducea şi apoi îi aducea pe muncitorii din Băiuţ, Lăpuşu’ Românesc, Groşii Ţibleşului, Suciu de Sus, Rogoz, Cupşeni şi Ungureni, pînă-n Tîrgu Lăpuşului, sus pe deal, unde avea sediul o mare fabrică de canapele, TAPARO, a concernului internaţional IKEA. Muncitorii erau liniştiţi. Doar ce se uitau la pădurile dese din autobuzul fabricii că prindeau a scuipa în sîn, a-şi face cruci şi a zice cu gîndul: „Cîtă mobilă, Doamne, cîtă mobilă!”


Despre rescriere, vor mai povesti: Irina Georgescu, Iulian Popa, Dumitru Crudu, Dan Ciupureanu, Marian Coman, Michael Haulică, Alina Pavelescu, Flavius Ardelean, Camelia Cavadia, Radu Găvan, Mihai Radu, Diana Geacăr şi Adina Popescu.

Citiţi şi ce au scris despre rescriere: Radu Țuculescu, Nicolae Stan şi Tatiana Ţîbuleac, Dan Stanca, Şerban Tomşa şi Andreea Răsuceanu

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here