Terminasem de scris Ultima cruciadă de câteva luni, dar nu mă hotăram să o trimit la editură. Aveam senzația supărătoare că nu e gata încă. Reciteam mereu începutul și sfârșitul pentru că acolo lipsea ceva.
Până într-o zi când am înțeles că răspunsul îl aveam deja chiar în carte: Povestea nu are început și nici sfârșit, ea a fost aici dinaintea timpului și a oamenilor. Am tăiat la jumătate fraza de început și cea de sfârșit și le-am lăsat pe amândouă neterminate. Cartea era, în sfârșit, gata.
Este romanul cu cele mai multe elemente fantastice din tot ce am scris până acum. Cu toate acestea, este un roman istoric în care am păstrat toate faptele așa cum le-am găsit consemnate prin documentele vremii.
Suntem în anul 1456. Bătălia pentru apărarea cetății Belgradului, ultima mare cruciadă a Europei, s-a încheiat și cruciații biruitori se întorc acasă. Printre ei, proscrișii convoiului au sarcina de a îngriji și apăra trupurile câtorva cavaleri căzuți în luptă. Rând pe rând vom cunoaște poveștile acestor proscriși: călăul cetății Alba Iulia, doi braconieri, un preot răspopit, un lunatic care vede unicorni și o femeie care duce cu ea o taină apăsătoare și un har.
Două fragmente din carte
„Începutul
…de aceea povestea convoiului și a proscrișilor ultimei cruciade îi va schimba pe toți cei care o ascultă, iar ei nu vor mai fi niciodată aceeași. Ea face parte din Povestea cea mare, căreia nimeni nu-i poate cunoaște începutul și sfârșitul, căci Povestea a fost aici dinaintea oamenilor și a timpului.
Ascultă.
Pe când inorogii cutreierau pământul fără teamă, războaiele erau purtate de cavaleri călare pe dragoni, iar grifonii înnegurau cerul atunci când ieșeau în stoluri la vânătoare, pe vremea aceea nouă bătrâne dintr-un sat aflat în pustietate își istoriseau una alteia povestea celor șase cruciați. O Lupoaică roșcată cu farmece în glas avea să-i strângă în jurul ei, un Corb din neamul celor sosiți mai târziu pe pământurile lupilor avea să i se supună, iar Călăul, Ucenicul și cei doi băietani încă necopți aveau să sprijine întâmplările pe umerii lor.
Râurile duceau Povestea mai departe, iar pescarii o prindeau în năvoadele lor, ridicând-o din ape și aruncând-o în bărcile cu miros sărat, dar ea scăpa printre ochiurile rare ale plaselor și se risipea în lumina lunii.
Zăpezile o purtau pe marginile fulgilor și o coborau către pământ, așezând-o pe umerii oamenilor și în palmele lor calde, care topeau Povestea și o absorbeau în piele, dar ea li se ivea apoi în ochi și scăpa înapoi, în lume, odată cu lumina din ei.
Din mijlocul cruciaților se înălță un glas care istorisi Povestea, întrupând-o în cuvinte. Pădurile de sălcii o spuseră mai departe, ploile o spuseră mai departe, călătorii aflați mereu pe drum o luară cu ei. Povestea avea să fie de fiecare dată alta, cotind uneori pe neașteptate, după cum i se arăta celui care relua istorisirea.
Una dintre aceste povești ar putea foarte bine să înceapă cu cântecul convoiului.”
„Sfârșitul
Povestea va fi aici câtă vreme vor exista oameni și dincolo de ei. De aceea nimeni nu-i poate cunoaște sfârșitul, căci nimeni nu va fi acolo ca să-l vadă. Trupul ei de aer și cuvânt, răscolind deopotrivă oameni și lucruri, mânându-i în luptele care formează viața lor, va mai cutreiera o vreme fața pământului pe care inorogii vor alerga din nou fără teamă, ca în zilele dintâi.
Povestea este singura mărturie că ei toți au existat. Că tu ai existat. Dacă nu lași în urmă o poveste, nu ai trăit, ci ai fost ca nisipul risipit de vânt. Privește din când în când în spate și caută povestea care-ți merge pe urme. La ușa casei sufletului tău, Povestea se va șterge pe picioare, va bate ușor din călcâie ca să scuture acolo, pe prag, zăpezile depărtărilor, și va intra, începându-și lucrarea, schimbându-te, chemând la suprafață lupii și corbii scufundați în tine din vechime, inundându-te și lăsându-te însemnat.
Tu primește Povestea atunci când se află la ușa casei sufletului tău. Vei vedea și vei înțelege totul după ce ea va intra. Nu te vei mai teme să bei apă din același izvor cu lupii, grifonii ori alte fiare ale vieții. Nici ele nu se vor mai teme de neștiința ta și se vor apropia încrezătoare, pentru că…”
Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Șintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curții Regale, roman câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta a fost finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry și a fost reeditat în 2016 în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016) și Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, reeditat în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor. (sursa informaţiilor biografice: polirom.ro)
Simona Antonescu, „Ultima cruciadă”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 304
Cartea este disponibilă pe libris.ro.
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu