Scriitoarea Simona Antonescu s-a afirmat ca o voce nouă în ultimii ani. A publicat trei cărţi, toate lăudate, şi îşi trăieşte ascensiunea în scris cu bucurie, dar şi cu modestie. „A fi cunoscut nu-ți dă niciun ascendent asupra celorlalți”, crede autoarea romanului Hanul lui Manuc, publicat anul acesta la Editura Polirom.
Dragă Simona, ai câştigat Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2016. Era premiat romanul „Fotograful Curţii Regale”, care câştigase concursul de debut al Editurii Cartea Românească, fapt care l-a şi ajutat să apară în 2015. Se spune că a doua carte e o adevărată probă de încercare. La tine, asta a fost „Darul lui Serafim”. Apoi, anul acesta, a apărut şi al treilea roman, „Hanul lui Manuc”. Cum au fost primite cele două cărţi care au urmat debutului tău? Te-au mulţumit reacţiile critice şi cele ale cititorilor?
Este puțin spus că m-au mulțumit. M-au încântat. Cărțile au fost foarte bine primite. Pentru că veneam dintr-o zonă care nu avusese nicio legătură cu literatura până în urmă cu doi ani, mă așteptam să fie nevoie de ceva mai multă răbdare până când să intru în atenția criticilor, a bloggerilor și a cititorilor. Nu s-a întâmplat așa, și lucrurile m-au luat puțin pe nepregătite. Încerc – îmi doresc să și reușesc – să mă mențin într-o zonă de recunoștință respectuoasă față de toți cei care pun umărul la drumul acesta al cărților: cititorii, bloggerii, criticii, librăriile, editura. Sunt conștientă că, într-o primă fază, vizibilitatea ajută foarte mult o carte să ajungă până la destinatarii ei.
„Hanul lui Manuc” este un roman voluminos, unul care a implicat multă muncă de documentare. Ai rămas ancorată în istorie, aşa cum te-ai afirmat în primele două cărţi, şi ai încercat să spui o poveste proaspătă despre un simbol. Cum ţi s-a impus subiectul acestui roman? Cum şi-a făcut el loc în mintea ta?
Pe Manuc l-am descoperit încă de pe vremea când scriam Fotograful Curții Regale. Căutam niște rădăcini așa, mai vechi, istorice, pe care să le atribui Despinei Agopian din capitolul Sabia tatii, și atunci când tastam pe net armeni vestiți, îmi tot apărea numele lui Manuc. Știam puține lucruri despre el. Am început să caut și pe măsură ce îl descopeream, deveneam tot mai interesată, voiam să aflu tot mai mult.
După ce terminasem de scris capitolul din Fotograful Curții Regale, deja mă hotărâsem să îi dedic un roman lui Manuc. Acesta nu a fost al doilea roman pe care l-am scris pentru că simțeam că subiectul mă depășește, nu eram pregătită să mă ocup de el.
Am aflat, nu ştiu dacă e corect, că ai scris la el aproximativ un an şi jumătate, după ce documentarea ţi-a luat tot cam atâta timp. Care sunt satisfacţiile unui scriitor în timp ce construieşte o carte care-i înghite trei ani din viaţă şi, mai ales, cum se bucură el de carte după ce ea iese în lume?
Scrierea și documentarea au durat cu totul ceva mai puțin de doi ani. Asta dacă nu punem la socoteală perioada în care scriam Fotograful și mai salvam, din când în când, câte o sursă pe care o găseam, pentru Manuc. Tot atunci am scotocit pe la anticariate după biografiile lui Manuc, adunam tot ce mă putea ajuta, fără să încep cu adevărat însă.
Satisfacțiile pe toată această perioadă vin din faptul că ajungi să te bucuri de micile sau mai marile izbânzi ale personajului tău, cot la cot cu el, cu aceeași intensitate cu care te-ai bucura de unele reale. Chiar dacă știam ce se va întâmpla, chiar dacă eu singură eram aceea care le căutam și le găseam motivațiile ascunse ale deciziilor pe care le luau, totuși nimic nu-mi strica bucuria pe care o trăiam atunci când scriam o pagină la sfârșitul căreia Manuc sau Ruxandra ieșeau victorioși.
Seamănă puțin cu ceea ce trăiești atunci când crești un copil. Iar bucuriile, atunci când iese în lume, sunt pe măsură. Totuși, Hanul lui Manuc este cartea din care ies cel mai greu, până acum. Încă nu mă pot desprinde de Ruxandra, Vlaicu, boierii Sămărghiteni și tot alaiul acela de personaje.
Sunt convins că experimentezi, în scris, şi momente mai puţin fericite, când lucrurile par să nu se lege. Cum tratezi astfel de situaţii, cum reaşezi lucrurile astfel încât să poţi duce proiectul mai departe?
De obicei, atunci când mă împotmolesc, mă simt ca și cum nimeni nu ar mai vrea să-mi vorbească. Toate personajele se întorc cu spatele, iar manuscrisul parcă m-ar întâmpina cu Pleacă de-aici!, atunci când îl deschid. Este frustrant. Plec, pentru că nu am ce face. Mă retrag un pas și aștept să văd care este problema, ce ar dori ele să facă altfel decât plănuiesc eu, de ce nu vor să meargă pe drumul hotărât de mine. Dacă le las puțin spațiu, atunci observ către ce ar trebui de fapt să evolueze situația, și lucrurile se dezleagă, mai mereu, când cedez eu.
Ai publicat câte o carte în fiecare dintre ultimii trei ani. Ce să aştepte cititorii tăi de la anul 2018?
Proiectul este atât de neclar încât nici nu l-aș numi încă proiect, poate doar o idee. Fiind așa de puțin conturat, nu cred că pot spune mare lucru despre el, în acest moment. Am mai găsit ceva interesant prin istoria noastră.
Posibil să mai existe mici surprize între timp, până când această idee va mai crește, dar nici pentru asta nu a sosit încă momentul.
Îmi dau seama că răspunsul este departe de așteptări, dar am nevoie de un pic de înțelegere aici.
Ţi s-a schimbat în vreun fel viaţa de când ai început să publici? Mă refer la ceva mai mult decât la zilele libere ori concediile pe care ţi le iei de la serviciu ca să poţi să-ţi promovezi cărţile. Mă gândesc la conştiinţa celebrităţii literare, aşa cum este ea în România, dar şi la felul cum eşti privită de colegi şi prieteni.
Schimbările care au avut loc sunt mai mult interioare. Mă simt ireal de împlinită. În toate planurile mele de viață, scrisul cărților apărea ca o activitate de care m-aș fi bucurat oarecum singură, poate alături de un cerc mic de apropiați. Mă vedeam apucându-mă de acest vis, publicând cu ceva greutate și împărțind romanele prietenilor. Nu mă vedeam publicând vreodată mai mult de 500 de exemplare.
Viața în sine nu mi s-a schimbat radical. Hainele de celebritate rămân întotdeauna acasă, în șifonier. Au apărut întâlnirile cu cititorii, prin toată țara – aceasta este o mare bucurie, cred că aceasta aduce de fapt marea împlinire. Prietenii și colegii (cam același lucru) sunt cei care mă țin cu picioarele pe pământ, care mă ajută să nu pierd legătura cu realitatea aceasta în care a fi cunoscut nu-ți dă niciun ascendent asupra celorlalți.
Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.
A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller şi a fost reeditat în 2016 în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, Darul lui Serafim. (©Polirom)
scrie un comentariu