Încă nu mi-e clar nici mie dacă sunt recenzoarea de curte a lui Andrei Mocuța sau nu, dar am timp să mă lămuresc până la finalul acestui text. Detractorii, în frunte cu mine, vor spune „da” din start.
După Portret al artistului după moarte, despre care am scris anul trecut în vară, anul acesta în martie Mocuța a publicat un volum nou de poezie, contact, la Casa de Pariuri Literare. E acest volum de poezie mai bun decât Portret…? Nu. Foarte urât din partea mea că, în calitatea mea de prietenă de căcat de la Brașov ce sunt, spun asta despre cartea unui prieten, dar o spun din respect și afecțiune pentru om, chiar dacă nu mă cred decât eu pe cuvânt când spun asta. Și în privat m-am mai contrat cu el că rescrie cam același volum de poezie (doamne ajută că nu e vorba de Nu există cuvinte magice!) și fiecare a ținut-o p-a sa.
Okay, perfect de acord cu faptul că tematic, cel puțin, contact nu are vreo treabă cu celelalte volume de poezie de dinainte (poate doar tangențial cu Portret… să aibă, având în vedere că figurile parentale apar din nou), dar, de fapt, sunt atinse cam aceleași teme. O să mai revin asupra acestui argument.
Așadar, contact pleacă de la o premisă simplă: un om pierdut în spațiu, într-o capsulă/ navă spațială care potențează întrebările (filosofice sau nu) despre singurătate și cum ne raportăm fiecare la propria perisabilitate, iar asta ne face extrem de umani și vulnerabili. Personal, mi se pare o miză falsă a vorbi de poezie S.F. în cazul acestui volum, oricât încearcă autorul de pe copertă să vândă povestea asta. Singurătatea nu e o temă specifică exclusiv S.F.-ului, deși sunt conștientă (foarte vag, ce-i drept) că pentru o parte a acestui gen este fundația sa. Ceea ce ar putea fi totuși considerat ca o temă specifică poeziei S.F. în acest caz este senzația constantă de plutire, de imponderabilitate pe care o am resimțit-o citind volumul:
„m-am ridicat în capul oaselor/ și am privit prin hublou/ întunericul în care pluteam/ singur/ legat de un cordon ombilical/ care se întindea/ până/ departe spre Pământ” (p.7), „dorm în capsula spațială ca-n pântecul unei balene// la capătul cordonului meu ombilical/ e receptorul unui telefon/ din care se aude o voce bruiată// încerc să ajung la el dar e prea departe// Alo?” (pp.16-17).
Fie că e vorba de un cordon ombilical sau de un fir al telefonului (dacă plecăm de la premisa că este vorba de un telefon cu fir), există aceste „cârje”, extensii, legături între „placenta” Pământ și vocea robotizată a eului poetic. Contactul cu pământul nu a fost pierdut definitiv, dar oricând ar putea fi oricând.
În acest coloid poetic în care experiența umană stă suspendată și ancorată în propria suspendare, nu plutește doar ființa umană, ci și tot ce ține de umanitatea sa:
„uneori mă las să plutesc în voia sorții prin cabină/ sau pe holul navei/ și mă lovesc/ de tot felul de obiecte plutitoare/ periuța de dinți/ un bocanc/ o lanternă/ tricouri monolite/ un tub de oxigen/ o prelată din aluminiu/ o pagină din jurnalul tatălui meu” (p.22), „ce faci dacă ești în spațiu și te apucă/ o durere cruntă/ de dinți?// […] te afunzi în somn criogenic/ cu speranța disperată/ că dintre toate posibilitățile existente/ vei da peste un medic stomatolog/ tocmai/ în sistemul Alpha Centauri” (p.40).
Simțurile sunt sau trebuie amorțite, având în vedere că singurul contact uman pe care îl poți avea în spațiu este cu tine însuți (adică poți produce propriul conținut care să încerce să-ți umple singurătatea). Acest conținut poate presupune inclusiv propriile amintiri reamintite și poate chiar proiectate: „mă înregistrez într-o serie de holograme/ una în care fac predicții despre viitorul îndepărtat/ din anul nașterii mele/ le-a scris într-un carnețel/ pe care mi l-a oferit/ imediat după ce am învățat să citesc” (p.9), „m-am gândit să scriu un mesaj/ pe prăjitorul de pâine/ și să-i dau drumul în spațiu” (p.27; iar continuarea n-o mai dau pentru că prea pare o explicație nenecesară, chiar și pentru extratereștrii care vor da peste acest volum).
Părinții, cât și iubirea în general, sunt două constante atât în acest volum, cât și în Portret…, având în vedere că primii apar sub forma confesiunilor de jurnal, iar iubirea amoroasă apare tot sub forma unei confesiuni a longing-ului după căldură umană. N-ar fi o problemă faptul că se reiau tematici. Câte teme noi mai pot apărea în poezie? Problema mea este cu faptul că, până și din punct de vedere structural, tehnic, e la fel de constant ca și la capitolul teme abordate. Nu-mi dau seama dacă manierismul, în cazul de față, preluat și perfectat de la Richard Brautigan (d.p.d.v. tehnic), e ceva dezirabil sau nu. În general, eu tind să mă plâng când cineva se simte prea confortabil în ceea ce scrie și nici nu pare că-și dorește să fie scos de pe șina propriului confort poetic/scriptural, dar poate sunt prea pretențioasă. E bine să fii recognoscibil, să știe lumea unde să te plaseze, dar dacă ești prea constant cu tine și obsesiile tale, s-ar putea să înceapă să funcționeze împotriva ta pentru că atingi efectul de platou, de unde s-ar putea să nu mai poți fi deraiat.
Probabil că m-ar durea fix nicăieri dacă ar fi vorba de alt scriitor, dar din punctul meu de vedere, un potențial poetic este irosit aiurea în tramvai pentru că autorul este căldicel. Poate mă înșel. Oricum fiecare își alege propriile modalități de a supraviețui propriilor obsesii și de a exista ca scriitor.
2043
când două corpuri se atrag gravitațional
atracția este reciprocă
poate părea doar un simplu principiu
de bază al fizicii spațiale
dar
cred că am găsi mai ușor iubirea
dacă suntem împinși constant
unii către ceilalți
2046
singurătatea te poate mistui mai puternic
decât frica de moarte
dacă n-ai amintiri dragi de care să te agăți
cum ar fi întrebarea unui puști
din clasa a treia
venită de nicăieri în mijlocul orei
de engleză:
Teacher
dacă men înseamnă oameni și car mașină
atunci mătușa Carmen e Transformer?
Andrei Mocuța, contact, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 55
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Alexander Andrews / Unsplash (crop)
