librariadelfin.ro

Marc Hamer, bătrân acum, retras după o viaţă de grădinărit şi de multe alte joburi, spune în proză, jurnal şi versuri povestea anilor în care a hoinărit în căutarea cârtiţelor. În „Cum să prinzi o cârtiţă şi să te regăseşti în natură”, Marc Hamer se destăinuie şi, după vreo alte două cărţi despre grădinărit, se descarcă de povara unor ani şi duri, şi frumoşi, care l-au ajutat să cunoască mai bine natura, dar şi să se descopere mai bine pe sine.

Născut în Anglia, dar mutat în Ţara Galilor de mai bine de 30 de ani, Marc Hamer nu a avut o copilărie şi o adolescenţă prea fericite: mama sa a murit şi, rămas cu un tată care nu l-a dorit, a preferat să plece de acasă. A fost homeless mult timp şi şi-a câştigat traiul din tot felul de slujbe, dar cumva, după studii de arte frumoase la Manchester şi Stoke-on-Trent, a ajuns chiar şi redactor la o revistă. Ba a şi predat scriere creativă la o închisoare. Abia după asta a devenit grădinar.

Cartea lui, „Cum să prinzi o cârtiţă şi să te regăseşti în natură”, mi-a oferit o întoarcere oarecum nostalgică la colecţia Narator a Editurii Publica, din care citeam cândva cu mare pasiune. Mi se pare un titlu care îşi merită cu prisosinţă includerea în această colecţie şi, pe baza a ce am citit aici, cred că Hamer ar mai putea încropi cel puţin vreo două titluri excelente pentru Narator: unul despre viaţa de homeless şi altul despre cum e să predai scriere creativă la închisoare.

Omul e un personaj, un tip foarte interesant, dar mai ales un singuratic, la limita asocialului. De fapt, el tânjeşte după companie, dar când o are, fuge de ea. Se simte mai bine în natură, dormind sub cerul liber, cu tot felul de insecte în jurul său, decât printre oameni. „dar până şi copiii ştiu/ că singura cale de-a evada din lume/ e să închizi strâns ochii/ şi să nu laşi să intre nimic”, scrie Hamer în acest volum, care se prezintă ca un mix de amintiri, note de jurnal, versuri şi desene, un mix menit să îmbrace anii în care a slujit ca vânător de cârtiţe.

O meserie dificilă, dar interesantă, care necesită multe cunoştinţe şi o concentrare demnă de un artist: stai mult timp încercând să citeşti traseele cârtiţelor, după muşuroaie sau după felul în care se simte gazonul sub picior, apoi pui capcane în cea mai deplină linişte, ca să nu te simtă fiinţele vânate, după care marchezi locul cu steguleţe, ca să ştii unde trebuie să te întorci.

„Munca mea solitară şi aproape silenţioasă e să îi citesc povestea, să îi decodific secretele, să o găsesc şi să o trimit în pământ înainte de vreme, unde aşteaptă să o recicleze limacşii, gândacii şi râmele pe care altfel i-ar fi reciclat ea.”

Făcând mult timp pe vânătorul de cârtiţe, Marc Hamer a ajuns la vârsta la care organismul dă semne de oboseală, dar şi psihic simte că i-a cam ajuns. Îşi explică sieşi cum s-a adaptat la ideea de a ucide alte fiinţe şi pune asta pe seama circuitului naturii, în care există supravieţuitori şi victime şi un lanţ firesc care asigură mersul normal al lucrurilor. Cumva, el se consideră un instrument la îndemâna naturii, care şi-a făcut treaba nu doar ca profesionist, ci şi ca membru al societăţii: „Am adus copii pe lume, natura nu mai are nevoie de mine. Aceasta este ecologia mea intimă şi inevitabilă. Fiecare o are pe a sa, dar sunt similare. Vindecarea e doar adaptare la schimbare, acceptare. Totul e firesc; venim, creştem, apoi dispărem din nou”.

Hamer este acum un bărbat realizat, iar după decenii de lupte şi de trai care multora dintre noi li s-ar părea chinuit, se bucură să se trezească în patul său, alături de soţie. Citeşte de multe ori de la fereastră semnele naturii, s-a cam hodorogit, după cum recunoaşte în această carte, şi cumpără acum mai multe haine sau cărţi decât ar avea nevoie. Omul a văzut multe, a trăit multe şi pare să spună mult mai puţine decât probabil ar face-o dacă ai sta cu el la un pahar de whisky scoţian. Însă cartea asta a lui te face să te gândeşti dacă nu cumva dai importanţă mult prea multor lucruri superficiale şi trecătoare, dacă nu cumva consumerismul în care eşti prins astăzi nu-ţi va provoca greaţă la un moment dat…

Cârtiţele trăiesc cea mai mare parte a timpului sub pământ. Sensul vieţii lor e să sape tunele şi să mănânce râme. Fericirea lor asta este. Nişte fiinţe mici (maximum 20 de centimetri), aparent fragile, dar foarte puternice, care nu vor decât să-şi ducă viaţa liniştite în universul lor întunecat. Când povesteşte despre ele, Hamer pare îndrăgostit („un cârnăcior moale, din catifea”, aşa descrie el o cârtiţă la un moment dat) şi trebuie să-i fi fost tare greu ca vânător.

„Îmi doresc mult să uit. Uitarea e libertate şi iertare, dar, mai mult decât orice altceva, este procesul prin care mă scufund în prezent.” Poate că scrisul sedimentează straturile de amintire şi te face să priveşti altfel trecutul, cu mai multă înţelegere şi acceptare. Mai ales după o viaţă plină de încercări, când bătrâneţea vine ca o eliberare.

Marc Hamer, „Cum să prinzi o cârtiţă şi să te regăseşti în natură” (cu ilustraţii de Joe McLaren), Editura Publica, anul apariţiei: 2019, traducere de Florin Tudose, nr. pagini: 192


Cartea poate fi cumpărată de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here