polirom.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene de Phyllis Rose, recent apărut în traducerea lui Dan Sociu.

În fiecare relație există două povești, iar adesea ele nu prea converg. Iată ideea de la care pornește cartea clasică a lui Phyllis Rose, Vieți paralele, ce încearcă să descopere cum apare fericirea sau nefericirea în căsnicie și ce arată acest lucru despre „proiectul narativ” sau „ficțiunea subiectivă” pe care o creează cuplurile. Într-o perioadă în care divorțul era scandalos, iar formula „pînă cînd moartea ne va despărți” era luată ad litteram, cinci scriitori și scriitoare – Charles Dickens, John Ruskin, Thomas Carlyle, John Stuart Mill și George Eliot – au fost nevoiți să găsească soluții inventive și surprinzătoare pentru a rămîne împreună cu partenerii lor. Povestind cu farmec, multă anecdotică și detalii savuroase, Phyllis Rose se bazează pe mărturiile lor și pe relatările epocii, arătînd ce imagine afișau aceste cupluri și care erau în realitate viața lor domestică și atmosfera familială în epoca victoriană. Și, mai ales, ce rol joacă dorința, fantezia și controlul în relațiile noastre cele mai intime.


„Singura carte pe care va trebui s-o citiți vreodată despre căsnicie.” (The Telegraph)

Vieți paralele explică mecanismele prin care poveștile pe care le spunem – despre viețile noastre și despre cele ale unor oameni care au murit demult – sînt structurate de nevoia noastră de împlinire narativă – și viceversa.” (The Guardian)

„Cartea lui Rose a deschis noi perspective, nu doar în ceea ce privește modurile în care am putea concepe căsnicia, ci și modurile în care citim și scriem.” (New Statesman)


Fragment

Faima lui George Eliot nu a influențat prea mult felul în care ea și Lewes au trăit împreună. Au fost mereu discreți și au trăit liniștiți. Din cauza mariajului lor neobișnuit, George Eliot nu putea fi primită în societate, deși Lewes, conform logicii morale bizare a timpului, putea fi acceptat și era invitat frecvent la cină. În primii ani n‑au primit aproape pe nimeni, foarte rar prieteni apropiați. Refuzau în general să găzduiască pe cineva la ei acasă. Sara Hennell, care practic făcea parte din familie, a fost găzduită o singură noapte. George Eliot își dădea seama că sunt „brutal de neospitalieri”, dar spunea că este în interesul muncii lor. Solitudinea, la început o consecinţă a ostracizării, s‑a dovedit a avea avantaje și nu se știe dacă, de fapt, lumea a exilat‑o pe ea sau ea a exilat lumea. La un moment dat, părea să existe o șansă ca Lewes să obțină un divorț peste graniță, dar șansa a picat, iar partenerei lui nu i‑a părut rău. „Prefer excomunicarea. N‑am niciun lucru pământesc de care să‑mi pese, pe care să‑l câștig dacă m‑aș afla în atenția oamenilor și am multe lucruri la care țin și pe care le‑aș pierde – libertatea mea în fața meschinelor frământări lumești, numite în mod obișnuit plăceri, și acea izolare ce‑mi ține cu adevărat compasiunea caldă, în loc s‑o răcească, așa cum s‑ar întâmpla după contacte prelungite cu femei frivole.”

Ca Traddles și Sophie, ca David Copperfield și Agnes, ca Walter Gay și Florence Dombey, ca orice cuplu fericit de la sfârșitul mai tuturor romanelor lui Dickens, cei doi manifestau unul față de celălalt doar bunăvoință, afecțiune, o pornire spre sacrificiu de sine și recunoștință. Nu erau înconjurați de copii rumeni în obraji, asemenea cuplurilor fericite din romanele lui Dickens. Cărțile erau copiii lor – și întruchipau toate idealurile și principiile celui mai impunător tratat victorian despre căsătorie, David Copperfield, care le repeta cititorilor săi că „nu este în căsătorie inegalitate mai mare decât nepotrivirea de gândire și de intenții”. Dacă a existat vreodată un cuplu unit în intenții, acesta a fost cu siguranță cuplul Marian Evans – George Henry Lewes, dedicat Datoriei, Muncii, Dragostei, radiind căldură și lumină din căminul lor în cel mai apreciat stil al ficțiunii domestice victoriene. Era cuplul căsătorit perfect. Doar că nu erau căsătoriți. Nu putem să nu ne întrebăm cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă s‑ar fi căsătorit în conformitate – și nu în opoziție – cu obiceiurile culturii lor. Cât de mult depindea fericirea lor de caracterul ieșit din comun al mariajului lor?

Pentru că nu erau respectabili, erau scutiți de poverile respectabilității. Nu erau obligați să fie drăguți cu prietenii celuilalt. Nu trebuiau să organizeze serate. Nu trebuiau să primească oaspeți în weekend. Nu trebuiau să apară împreună în public. Tratați ca niște amanți păcătoși, au rămas amanți. Cum unirea lor nu era aprobată de societate, și‑au folosit toate energiile încercând s‑o justifice, să se bucure de ea, să‑i facă și pe alții să creadă în ea, dorindu‑și nu să aibă mai puțin parte de ea, ci să fie mai liberi. Pentru unii, stabilitatea înflorește acolo unde lipsește instrumentul de impunere a stabilității.


Phyllis Rose este critic literar, biografă, eseistă și profesoară. Și-a luat doctoratul la Harvard și a predat pentru scurtă vreme la Harvard și Yale, apoi la Wesleyan University și Berkeley University of California. Dintre principalele lucrări publicate menționăm: Woman of Letters: A Life of Virginia Woolf (1978), Writing of Women: Essays in a Renaissance (1985), The Year of Reading Proust: A Memoir in Real Time (1997), Alfred Stieglitz: Taking Pictures, Making Painters (2019).

Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 352,
traducere de Dan Sociu

Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here