Julian Barnes revine la Editura Nemira, în colecţia Babel, cu "Singura poveste", cea care "contează cu adevărat".

Editura: Nemira

Traducere

Radu Paraschivescu

Nr. pagini: 272

O vară din anii ’60, undeva la sud de Londra. Când se întoarce de la facultate, Paul îi face pe plac mamei şi se duce la tenis. Acolo e Susan: caldă, încrezătoare, ironică, soţie şi mamă a doi copii. Evident, iubirea lor este unică şi irepetabilă.
Peste zeci de ani, el priveşte înapoi la povestea lor şi la eşecul ei, ştiind că memoria ne joacă feste şi ne surprinde.

„Un roman profund emoţionant şi o analiză a suferinţei din iubire (...). Revizitând fluxul şi refluxul unei pasiuni, Julian Barnes pune în lumină legătura dintre un om bătrân şi propriul lui sine.“
Publishers Weekly
„Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea.“
Julian Barnes

FRAGMENT

Fondul de fugă al lui Susan conţinea suficient pentru cumpărarea unei căsuţe pe Henry Road, SE 15. Preţul era mic – mai era mult până la renovare şi până la barurile de răcoritoare. Locul avusese mai mulţi ocupanţi simultan: un eufemism pentru yalele de la fiecare uşă, plăcile de azbest, o chicinetă mizeră între paliere, contoare de gaz individuale şi pete lăsate de oameni în fiecare cameră. La sfârşitul verii şi la începutul toamnei am refăcut-o până la zidărie, bucuroşi, cu părul plin de mătreaţa cleiului de vopsea. Am aruncat aproape toată mobila veche şi am dormit pe jos, pe o saltea dublă. Aveam prăjitor de pâine şi ibric şi luam mâncare pentru acasă de la taverna cipriotă din capătul străzii.

Am avut nevoie de instalator, de electrician şi de cineva de la gaze, iar restul am făcut singuri. Mă pricepeam la tâmplăria primară. Mi-am făcut un birou din două comode descleiate, peste care am aşezat nişte uşi de şifonier tăiate cât a fost nevoie; pe urmă l-am şmirgheluit, i-am umplut crăpăturile şi l-am vopsit înainte să-l împing, greu de nu puteai să-l muţi din loc, într- un capăt al camerei de lucru. Am croit şi am întins mochete din fibre de nucă de cocos, am fixat covoarele de pe scară cu nişte cuie mici. Am dezlipit împreună tapetul ca un pergament, până la mortarul care semăna cu o piele de lepros, după care am luat un trafalet şi am vopsit tapetul în culori vesele, neburgheze: turcoaz, galben-narcisă, roşu-cireşiu. Mi-am zugrăvit camera de lucru într-un verde-închis şi sumbru, după ce mi-a spus Barney că aşa erau vopsite sălile de travaliu ale spitalelor ca să le calmeze pe mamele care aşteptau să nască. Speram să aibă acelaşi efect asupra propriilor mele ore de strădanii.

Ajunsese să mă roadă întrebarea sceptică a lui Joan:

„Şi, ca să-ncepem cu începutul, bani cum o să faci?“ Din moment ce mă durea undeva de ei, aş fi putut trăi pe spinarea lui Susan; dar, din moment ce relaţia noastră avea să ţină tot restul vieţii, îmi dădeam seama că la un moment dat trebuia s-o sprijin eu pe ea, nu ea pe mine. Nu c-aş fi ştiut câţi bani are. N-am pus niciodată întrebări despre finanţele familiei Macleod şi nici despre existenţa unei tradiţionale Mătuşici Maud, care să-i lase toată averea la momentul potrivit.

Aşa că m-am hotărât să devin avocat consultant. Nu nutream ambiţii exagerate pentru mine; toate ambiţiile mele exagerate erau pentru iubire. Dar m-am gândit la drept fiindcă aveam o minte ordonată şi capacitatea de-a mă ţine de carte; în plus, fiecare societate are nevoie de avocaţi, nu? Ţin minte că o prietenă mi-a prezentat o teorie proprie a căsniciei – şi anume, că e ceva „în care intri şi din care ieşi după cum ai nevoie“. Ar fi putut să pară exasperant de pragmatic, ba chiar cinic, dar nu era.

Femeia îşi iubea soţul, iar „ieşirea din căsnicie“ nu însemna adulter. Era mai degrabă o recunoaştere a felului cum funcţiona căsnicia pentru ea: o cheie muzicală a vieţii, ceva pe lângă care mergi cu pas vioi până când apare o perioadă în care trebuie să „intri în căsnicie“ pentru sprijin, expresii ale iubirii şi celelalte. Înţelegeam abordarea: n-are rost să ceri mai mult decât are nevoie sau decât îţi livrează temperamentul. Dar, la cum înţelegeam viaţa pe vremea aceea, aveam nevoie de ecuaţia inversă. Munca avea să fie ceva pe lângă care mergeam cu pas vioi; iubirea avea să fie viaţa mea.

Mi-am început studiile. În fiecare dimineaţă, Susan îmi pregătea micul dejun; în fiecare seară, cina – asta, dacă nu aduceam eu un kebab sau o sheftalia. Uneori, când mă întorceam, îmi cânta „Micuţule, ce zi grea ai avut“. De asemenea, îmi ducea hainele la spălat şi le aducea înapoi acasă ca să le calce. Mergeam în continuare la concerte şi la expoziţii de artă. Salteaua de pe podea s-a transformat într-un pat dublu, în care dormeam noapte de noapte şi unde o parte din ipotezele mele cinematice despre iubire şi sex au beneficiat de ajustări. De pildă, noţiunea că îndrăgostiţii adorm extatic unul în braţele celuilalt s-a topit în faptul concret în care iubita adormea pe jumătate peste iubit, iar acesta din urmă, după o porţie de crampe şi de circulaţie întreruptă, se extrăgea încet de dedesubt, încercând în acelaşi timp să n-o trezească. Am descoperit totodată că nu doar bărbaţii sforăie.

Părinţii n-au răspuns la scrisoarea în care le comunicasem schimbarea de adresă; nici eu nu i-am invitat să viziteze casa de pe Henry Road. Într-o zi m-am întors de la colegiu şi am găsit-o pe Susan pradă agitaţiei. Martha Macleod, donşoara Ţâfnă în persoană, descinsese în inspecţie fără să se anunţe. N-avea cum să nu observe că, dacă în Sat mama ei dormise într-un pat de o persoană, acum avea unul dublu. Din fericire, în camera mea de lucru verde-închis canapeaua extensibilă fusese deschisă şi lăsată aşa de mine încă de dimineaţă. Ce-I drept, după cum a remarcat Susan, două paturi duble nu prea erau totuna cu unul singur. În ceea ce mă priveşte, atitudinea mea faţă de probabila dezaprobare a Marthei Macleod a felului cum dormeam era – avea să fie – de mândrie şi sfidare. A lui Susan era mai complicată, deşi recunosc că n-am pierdut vremea gândindu-mă la nuanţe.

Până la urmă, trăiam împreună sau nu? Când ajunsese la cele două încăperi nemobilate de la mansardă, se pare că Martha spusese:

– Ar trebui să iei în chirie.

La ezitările lui Susan, replica fiicei sale, rostită fie ca argument, fie ca indicaţie, fusese:

– Ţi-ar prinde bine.

Ce vrusese să spună prin asta am dezbătut chiar în seara aceea. Adevărat, chiriaşii răspundeau unui argument economic: aveau să facă imobilul mai mult sau mai puţin independent. Dar care era argumentul moral? Poate chiriaşii aveau să-i dea şi altceva de făcut lui Susan decât să aştepte întoarcerea iubitului ei neruşinat. Martha s-ar fi putut gândi şi că respectivii chiriaşi aveau să-mi dilueze cumva prezenţa nocivă şi să camufleze realitatea de pe Henry Road, numărul 23 – a Piţiponcului Numărul Unu, având neobrăzarea de a trăi cu o adulterină de două ori şi ceva mai în vârstă decât el.

Dacă vizita lui Martha o tulburase pe Susan, îmi dau seama, gândindu-mă mai bine, că mă tulburase şi pe mine. Pierdusem din vedere raporturile viitoare dintre Susan şi fiicele ei. Mă concentrasem doar pe Macleod, pe a o smulge pe Susan de lângă el şi acum, de la o distanţă sigură, pe divorţul de el. Pentru binele nostru comun, dar în principal pentru al ei. Trebuia să-şi şteargă greşeala asta din viaţă şi să-şi acorde dreptul juridic şi libertatea morală de-a fi fericită. Iar a fi fericită însemna a trăi cu mine, singură şi neînlănţuită.

Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.

Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză şi eseuri, cariera sa literară fiind încunu­nată de numeroase premii şi distincţii: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois (1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia şi în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 Fundaţia FVS i‑a acordat Shakespeare Prize, iar în 2004 a fost recompensat cu Premiul Statului Austriac pentru Literatura Europeană. În prezent locuieşte la Londra.

În 2011, i-a fost decernat Man Booker Prize pentru romanul Sentimentul unui sfârşit (Editura Nemira, 2013). (sursa: nemira.ro)