Gripa, 2021 şi În căutarea nefericirii, Tracus Arte, 2023, sunt cele mai recente apariţii editoriale cu semnătura Ioanei Drăgan. Primul pare un microroman de personaj, dar Spitalul de Urgenţe devine un adevărat eşantion al timpurilor noastre de tranziţie. Celălalt este un roman îmbibat mai acut de spiritul locului, în oglindă fiind puse două localităţi, depărtate întâi spaţial, apoi şi prin tradiţii, mentalităţi, moravuri etc., deşi portretele de prim-plan şi cele din planul secund ocupă unitar cadrul întreg, aceeaşi tranziţie, de fapt.
Prozele diferă prin lucrătura inciziilor. Gripa este iute şi aspră, În căutarea nefericirii foloseşte un cadru lărgit şi ceea ce punctează naratoarea în titlul celor trei capitole de aici ( I. Focşani-Oulu-Focşani. Via Skype, II. Focşani-Oulu-Focşani. Via Microbuz, III. Oulu-Focşani-Oulu. Via Blue Air) implică o incizie mai adâncă şi mai largă, aproape o fisură. Se va dovedi că însăşi comunicarea şi deplasarea dintre cele două localităţi nu duce la fericire, iluzorie în adâncime dacă e adusă la măsura cea comună a participanţilor. Fiecare se plasează, în cele din urmă, în cadrul lui, spaţiul cu toate metehnele, mentalităţile, regulile sau lipsa de reguli, obiceiuri şi aspiraţii ca într-un fel de „cuminţenie” a vieţii bovarice pentru care şi o cadenţă familială pare de ajuns în final. În căutarea nefericirii este o carte cu alt ritm, mai aşezat, evenimentele, tuşele portretistice sunt conduse cu mână sigură, calm şi răbdare.
Gripa păstrează din Mafalda ţintele bătute în dramă ca şi cum mortăciunea asta a vieţii în orăşelele mici sau mari, dar tipice vremurilor actuale, ca şi oamenii aduşi la rampă, ar merita încă o desfăşurare, atât de credibilă că locul şi omul concurează în a se expune unei lumini justiţiare, scrisul şi cititul, de fapt. Drama este, de data aceasta, a doctoriţei de la Urgenţă, care face din propria meserie tot… timpul, cu zile şi nopţi de gardă una după alta. Ca într-o a doua incizie, mai subtilă, acestea sunt sudate şi de certurile şi mustrările din partea familiei, buboase în tradiţia şi viziunea ei despre meserii şi… vieţuitoarele din jur, mai ales fiica. Ies din umbră, dar scurt, cu impact, conturând personajul şi ritmul existenţial prea/compact al doctoriţei, scurtele episoade erotice, consumate fără suflu, suculentul dialog cu prietena de salon, libertină şi tăioasă, totodată, multele… „vieţuitoare” (chiar alţi doctori), cu efectul scontat al culorii locale, destul de pastelate. Găsim galeria tipică a pacienţilor de la Urgenţe, oameni în traumă, aurolaci sau ghicitoare, şi, dacă rămânem în aria cea ironică a Ioanei Drăgan, alte „tacâmuri”, de la mătuşi la unchi şi amorezi de ocazie etc. Scapă din asemenea melanj familial, social şi profesional, cum se întâmpla cu Adina din Mafalda, însăşi doamna Hortensia. Biografia ei este distribuită, ca şi a celorlalţi, la locul şi momentul potrivit, creionat cu o tuşă caldă de autoare. Mama care-şi pierduse fiica prea tânără o priveşte cu ochi matern pe vecina doctor, Eva, parcă… în-locuită, înfăşată de meserie până la momentul gravidităţii proprii.
Gripa, o boală de sezon, nu întâmplător trecătoare, se strânge în jurul cuplului, nu altul decât Adam şi Eva, creându-se o mare distanţă de ecoul mitic al perechii, aproape luat în răspăr pe parcursul naraţiunii. Perspectiva ţine de rafinamentul mai vechi al autoarei în a se distanţa, fără mărci lingvistice groase, prin alunecările neanunţate de la un stil funcţional la altul şi prin unghiul, vorbirea şi faptele personajelor. De aici vine verosimilitatea scrisului prozatoarei.
Firul epic e scurt, ţâşnit ca un „capriciu” pe pânză. Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, de peste 40 de ani, primeşte în cabinet un… Adam, oengist din Norvegia, care cere cu aroganţă o semnătură falsă pentru a călători în pandemie, atins de o… gripă. Povestea de dragoste, una doar de Crăciun, instalată prin simpla atingere a braţului femeii de către cunoscătorul în emoţii şi dirijarea lor, Adamul recent, se desfăşoară chiar (şi) la „înălţime”. Cei doi îndrăgostiţi târzii merg înfioraţi de patimă la Sinaia, unde urgia de afară se va dovedi premonitorie pentru cuplu. Astfel, aflarea adevărului, implicarea Adamului divorţat, răpitor de ocazie, în afacerea Barnevernet o traumatizează pe Eva. Mai mult, a doua zi, un simplu telefon primit de Adam elimină deodată gestica erotică a bărbatului şi coboară protagoniştii în lumina rece a adevărului, ruptura. Ca în toate celelalte proze, urmează un alt moment demonstrativ, accidentarea câinelui pe şosea, apoi chiar omorârea lui cu crosa de schi de către bărbatul îndrăgostit şi manierat şi sensibil şi…, din ajun. Alt exemplu de incizie, neiertătoare. Cum neiertată este şi bunătatea Evei, cunoscută şi exploatată de oamenii străzii, de şef sau prietenă etc. Faptele şi reacţiile ei (în episodul câinelui sau în cabinetul de Urgenţe ş. a.) conduc, însă, la o fişă de evaluare a bucăţii de lume proiectată în Gripa. Chiar şi aceasta, strâmtă, a unui doctor de la Urgenţe conţine o pluralitate de istorii.
Povestea de dragoste a Evei cu frumosul coleg de facultate Paul, timişorean însurat din interes, se desfăşoară amplu, până când amorul frumosului se înfundă în ipostaza strâmb(at)ă de escroc sentimental şi a momentelor satirice, oferite în casa din Timişoara chiar de fosta iubită bucureşteană, Eva. Participarea, viziunea familiei mai largi a fetei (în „formă continuată” şi ridicolă dincolo de timpul respectivei poveşti) versus duplicitatea băiatului e o comedie umană, în care, însă, tot satira ţinteşte mentalităţi corozive, obsesii comune, tradiţia cocoşului sau supuşeniei femeii în familia „tradiţională”, pretenţia şi abuzul acestora privind alegerile de viaţă şi profesie ale fetei etc. Doar graviditatea Evei, întâmplătoare (?) după noaptea de Crăciun, va declanşa suportul afectiv al părinţilor, cât şi trezirea doctoriţei la viaţă, o ieşire din singurătate, o reîntregire, de fapt. Timpul are şi viitor.
Paginile în care Ioana Drăgan pătrunde în psihologia unei femei în stare de criză autentică sunt la fel de mânuite ca scenele de seducţie ale lui Adam, o plantă carnivoră în variantă masculină şi ne/umană. De data aceasta, Eva simte nevoia să lupte cu pre/judecăţile ei şi ale celorlalţi. Comodul avort, „tatonat” la cabinetul unui ginecolog prieten, aduce o altă incizie din partea autoarei, momentul adânc înfipt în memoria doctoriţei la primul său avort, cuvintele cerşetoarei: „O să te bată Dumnezeu!”. Blestemul şi privirea femeii de la ţară o urmăriseră de atunci, dar doar acum au efect pentru că Eva poate traduce, cu luciditate, şi intuiţie, o altă privire, a ei însăşi, în/din oglinda reflectantă şi reflexivă.
Oglinda ajunge un laitmotiv, apare în momente cheie ale memoriei şi trăirilor acute. Chiar volumul e construit rotund (cu prezenţa oglinzii ca privire în adâncimea celui proiectat), la început şi sfârşit, dar este distribuită, cu rol de semnalizare, fie pentru personaj, fie pentru lector, pe tot parcursul naraţiunii. Chipul din oglindă e când confuz, rătăcit în mărăciniş familial, social, erotic, aşa cum e viaţa doctoriţei până la trezirea dinăuntru. Chipul tânăr de la începutul autoreflectării-reflexie este modificat de întâmplările recente, maturizat ca însuşi traseul existenţial al purtătoarei, acum, după hotărârea luată, încărunţită:
„…oglinda îi arată nemilos cum îi zvâcnesc tâmplele cărunte şi îi tremură mâinile, semn că dă şi cum în clocot de la dragostea…”
Eva nu va ajunge, totuşi, ca doamna Hortensia, să vorbească „de-acum cu amintirile”, cum subtitra, rafinat, autoarea în episodul vecinei, trăind şi retrăind dispariţia fetei, ci îşi va limpezi perspectiva, timpul propriu în dimensiunile lui sănătoase, optimiste, în final.
Microromanul Gripa, concis, dramatic, aduce în faţă şi o tipologie diversă, dar vioaie, a unui loc şi a unui timp din actualitate. Locul e saturat de aceleaşi varieteuri, tradiţii şi obiceiuri, chiar de introspecţii, de poveşti situate în/pe vârful de cuţit al satirei cu drama, umorului cu relatarea rece. Se impune stilul autoarei cu mână sigură, de naratolog rafinat şi întorsături de frază exact când „înşeală” cu un duş de oralitate sau tipologie variată ascultătorul/cititorul.
În 2023 Ioana Drăgan publică, tot la Tracus Arte, În căutarea nefericirii, roman intercultural, cum scrie Paul Cernat în postfaţă. Sunt selectate două oraşe de tip marginal, Focşani şi Oulu, unul din România, celălalt din Finlanda, pentru a desfăşura în oglindă, narativă şi evenimenţială (nu scapă nimic din această reflectare), două lumi, dintre cele comune, cu tipologii şi momente puse în „dialog”. Lumile se aseamănă, îndeosebi prin bovarismul protagoniştilor, doi muncitori, Gelu şi Onni, unul ceferist român, celălalt tăietor de lemne finlandez, dar, în finalul naraţiunii, graţie stilului învăluitor, când ataşant, când de ecorşeu, lectorul simte că ţinta a fost atinsă, antibovarismul. De fapt, multe alte… ţinte. În primul rând mentalităţile omului comun, credulităţile lui, ca aceea a paradisului aflat în altă parte, un fals detronat şi demonstrat prin momentele în care sunt prinşi, învârtiţi şi jucaţi protagoniştii de prim-plan, dar şi cei din fundalul tabloului, unde, însă, face figură aparte Mimi Pasăre, soţia lui Gelu, de care divorţează agonic. Ea va pleca spre fericita, după statistici, Finlandă tocmai cu prietenul lui Gelu, după ce madona locului demonstrase în Focşani cum poate reuşi în viaţă din hrănirea bovarică a doamnelor (şi domnilor), cea de înfrumuseţare corporală. Doar că finalul e în tuşa cunoscută autoarei, unul deschis, justiţiar. Aşa, ecoul de lectură, povestea de dragoste univocă, a lui Gelu pentru Mimi, va umbri (!?) viitorul celor doi plutitori, Onni şi Emi, în cer şi pe pământ. Nu întâmplător Onni este sedus de aparenţe în lumea focşăneană, lume în care obiceiurile de Crăciun, de pildă, şi cele gastronomice, sunt musai de semnalat pentru modul în care se tuşează culoarea locală a orăşelului de provincie, cel de toate zilele sau de Sărbători, cutumele şi credinţele omului cel simplu, slujind sloganul, clişeul, dar şi, paradox românesc, tradiţia.
De remarcat în volum tema centrală, comunicarea goală, ascunsă în marea formelor actuale de împrietenire (ce Micul Prinţ!), inventate de tehnică şi de alte nevoinţe (post)umane… Mai ales discuţiile de seară ale celor două singurătăţi puse pe băutură, ultima prinsă ca un trofeu de purtător/vorbitor, ratatul tipic. Sunt multiple mostre de comunicare curentă, ca cea dintre muncitorii ceferişti, părinţi şi copii, fie şi maturizaţi foarte, cea dintre parvenitul Dorel şi oficialităţi, dintre românul sadea şi străinul căruia i se acordă credit în alb, dialogul, minat de interese, avocat-client, etc. Superficialitatea comunicării de pe reţelele de socializare e trădată de schimbările care au loc între vorbele de acolo şi faptele fiecăruia în cele două lumi, România şi Finlanda. Sigur că locaţiile sunt bine fixate de autoare (cu simţul unui spirit al locului de netăgăduit), şi prin schiţele de amor, Gelu şi finlandeza ursoaică, Onni şi Mimi, devenită Emi (conform viziunii străinului), etc. Sigur că tuşele descriptive şi cele explicative fac cadrul viu în ambele locaţii. Multe „vederi” sunt, ca într-o naraţie mai dibace decât cea pur sau plat obiectivă, înmânate personajului, Gelu în Finlanda, Onni în Focşani. Gelu face observaţii în oglindă cu locul lui, uimit, de pildă, că oamenii nu vorbesc tare, că nu ţi se uită în ochi, dar poartă afişul pe faţă, un zâmbet nul, ş. a. În schimb Onni, purtat de brandul României, Dracula, e uimit cum trece de iute aici timpul, adică viaţa. Intră în jocul tradiţional din târgul de Crăciun ca într-unul cu urşi adevăraţi, pasajul e scris la două mâini, una de fixare şi respect pentru tradiţie, alta de satirizare. Un eşantion elocvent este şi invazia urşilor la noi în perfecta neputinţă a autorităţilor de a o rezolva.
Privite în oglindă continuu, omul şi întâmplările se confruntă până la destrămare. Fiecare se întoarce în ţara lui, Gelu, plictisit şi oripilat de saună, de norvegienii extremişti, de căldura altfel, în reflexie cu cea din Focşani pentru Onni, cel atras în trepidaţia provincială a vorbelor şi momentelor de tranziţie româneşti. Gelu intră în plictis şi disperare, marcat de lumina neodihnei de noapte de la nord, de episodul cel pescăresc foarte, tras şi în… meniu, de „fericirile” lui Onni, chiar de obtuzitatea sau comportamentul acestuia (de pildă, relaţia lui cu familia). Finlanda este pentru el ţara suferinţelor, nesomnului, neadaptării, loc al nopţilor lăptoase, dar şi a uneia accentuat orgiastice, urmată, însă, ca învăţătură, de o dimineaţă abruptă şi… fără sentiment, aş zice. Gelu este greu încercat şi de unica masă „finlandeză”, cea de/cu peşte, pe când Onni va trăi trepidaţia, aşa-zisa vitalitate a lumii noastre, deplin. Fireşte, una a marginii (petrecerea cu saună de la vila afaceristului nou, Dorel, nu e altceva), a micilor drame, a parvenitismului, a ipocriziei, cât şi a mâncărurilor şi obiceiurilor tradiţionale. Îl seduce ritmul fugilor existenţiale de aici, preţurile mici, de pildă, dar nu ştie, nici nu face investigaţii, că dedesubt e micime şi interes.
Cu o asiduitate calmă, plină de ace cu gămălie, înţepenite în stofa de lumi diferite în manifestări şi tipologie, dar asemănătoare în esenţă, Ioana Drăgan spulberă până şi kitsch-ul instalat la nivelul comunicării pe diverse reţele de socializare, semn că s-a generalizat, spulberă mituri false şi comodităţi purtate în societate, familie, la muncă, etc, din moment ce, cu rafinament, aduce perspectiva cea mai vitală cu putinţă, asupra mahalalei, tocmai când marginea a ocupat centrul. A se citi astfel multele partituri ale personajelor, captive în verva lor cunoscută, caracteristică locului de lume proiectat. Focşaniul devine un oraş-moft, aş spune bovaric, de la gara de proastă amintire (chiar şi a mea) la piaţa centrală. A se citi în cheie tăioasă şi alegerile lui Onni în România. Finlandezul se distanţează de Gelu, care făcuse mari eforturi financiare pentru primirea lui, şi într-un moment greu de viaţă, suspendarea de la serviciu, divorţul, ajungând să îl prefere pe Dorel, fiul reuşit al familiei şi al ţărişoarei, ca să intre, în cele din urmă, în vraja cu scopuri ascuns-neascunse ale frumuseţii locului, Mimi, etc.
„Kitsch-ul”, ca tot ce înseamnă gustul mahalalei încă de pe vremea Coanei Leanca, se fixează de la început în discuţiile dintre cei doi, pe ecran. Ele sunt savuroase, dar creionează obiceiuri, mentalităţi, reguli, alte metehne, diferite în cele două oraşe în viziunea protagoniştilor, care ajung la cel mai comic, şi în repetiţie, mod de traducere a expresiilor, unul mot á mot, delicios, satiric, ca rupt din… viaţă. În cele din urmă, omul şi locul nu se mai confruntă, fiecare se mulţumeşte cu „fericirea” locului, adusă la statul şi statutul său existenţial.
Folosirea oglinzilor paralele ca tehnică romanescă, conturul locului în specificul său, şi conversaţional, constituie pagini de proză care par scoase direct din realitate, doar că asemenea verosimilitate este o iluzie, pe care Ioana Drăgan o mânuieşte cu simţul său auditiv şi observaţional nemilos. Nu mai spun de referinţele livreşti, abil şi cu umor strecurate. Pentru confirmare, citiţi prozele, în formule înnoite la fiecare apariţie editorială Ioana Drăgan. Merita, fireşte, să citez fragmente demne de stilistica… lucrată a autoarei, fragmente din povestirile în poveste (cum sunt paginile de iubire dintre Onni şi laponă), de incizie adâncă, mostre de culoare locală a oraşelor la distanţă, dar rămâne invitaţia la lectură…
scrie un comentariu